June 14, 2021

Știri pe bune

Informații de ultima oră

INCREDIBIL! „O instituție a statului” a vrut să-l cenzureze pe IPS Ignatie, Episcopul Hușilor, într-o carte despre cel care l-a creștinat în închisoare pe Nicolae Steinhardt, Părintele-Martir Mina Dobzeu. Actul inadmisibil încalcă Constituția României

11 min read



„Am
din fericire drept sprijin pe nașul meu și pe cuviosul Mina. Viața de
mănăstire (și poartă rasă de când era flăcăiandru) l-a pregătit de
minune pe călugăr pentru închisoare și l-a învățat ceea ce este esențial
pentru a răbda: să știi să taci, să nu te mire și să nu te necăjească
nimic, să fii surd, să fii hotărât a îndura totul fără a crâcni (fără a
cârti zic monahii), cu o egalitate oarbă și încăpățânată având drept ideal nepăsarea, de nu chiar nesimțirea”[1]
† Ignatie, Episcopul Hușilor
Legat
de traiectul biografic al Părintelui Mina Dobzeu, îmi vin în minte, în
mod spontan, câteva cuvinte minunate, desprinse dintr-o carte de
înțelepciune a Bisericii noastre, Patericul: „Nu poți fi monah dacă nu devii ca o flacără arzând totul”[2].
Cuvântul
acesta cred că acoperă foarte bine conținutul de viață al Părintelui
Mina, care a căutat permanent desăvârșirea ca formă de mărturisire a
Adevărului trăit în concretul existenței sale pământești.
Părintele Mina a iubit entuziasmul. Întregul
traiect al vieții sale a fost ca o flacără. Flacără, entuziasm,
fervoare pentru Dumnezeu și fidelitate pentru adevărul Evangheliei.
Acestea sunt coordonatele unei biografii dăruite integral lui Dumnezeu.
De ce? Pentru că în viața Părintelui Mina credința a fost cultivată la o
constantă altitudinală, fără sincope, fără intermitențe. În muzică
sincopele sunt frumoase, însă în credință ele pot fi fatale.
Părintele
Mina a fost, prin atitudine și stare lăuntrică, aidoma Prorocului Ilie.
Dacă-l întreabă acum Dumnezeu, în ceruri, pe Părintele Mina: „Ce-ai făcut, Părinte Mina, pe pământ?”, răspunsul lui ar fi: „Cu
râvnă am râvnit pentru Tine, Doamne, am crezut în Tine, Te-am
mărturisit, fără să mă gândesc la pericolul că pot să-mi pierd și viața.
Te-am mărturisit, Doamne, în lumea aceasta care Îți este ostilă; în
lumea aceasta în care ar fi vrut meșterii ideologiei ateiste bolșevice
să impună secera și ciocanul, dar eu am vrut să arăt lumii Crucea
dragostei Tale. Asta
am făcut eu pe pământ. Am crezut în Tine și nu am lăsat nimic să se
înfiripeze în adâncul ființei mele între mine și Tine, Doamne. Nimic,
care să mă deturneze de la calea pe care eu Ți-am promis-o, atunci când,
în fața Sfântului Altar, am zis că Te voi sluji oriunde și peste tot în
lumea aceasta, indiferent de condițiile vitrege, de contextul social în
care voi trăi”.
De
aceea, viața părintelui Mina a fost aidoma unei flăcări care, în ciuda
viforniței, se încăpăținează să rămână plină de lumină și căldură. Ba
chiar incandescentă.
Părintele Mina a iubit lumina. Avea întotdeauna pe buzele sale: „lumină, lumină, lumină”.
Am citit îndărătul acestei insistențe duhovincești faptul că Părintele
Mina deja împlinea, în adâncul ființei sale, cuvântul lui Hristos: „Umblați
cât aveți Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în
întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să
fiți fii ai Luminii” (Ioan 12, 36). Detesta întunericul
moral, pentru că vocația sa a fost asumarea deplină a unei vieți în care
claritatea morală și curățenia interioară să fie constantele permanente
ale gândirii și făptuirii personale, dar și ale celor care
interacționau cu el.
Părintele Mina i-a iubit, în mod sincer, pe oameni. Mi-a fost dat să-l cunosc destul de puțin. L-am prins în viață doar
câteva luni, după ce am început slujirea de episcop la Huși. În acest
interval de timp, am încercat să-i înțeleg trăirea, zvâcnetul inimii
sale, pe care îl avea pentru Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Grigorie de
Nazianz: un călugăr este „depozitarul filantropiei dumnezeiești”, este
cel care iubește toată făptura, fără niciun fel de alte gânduri sau
criterii de selecție care ne caracterizează pe noi oamenii robi ai celor
lumești.
Am
găsit un cuvânt frumos la părintele Vasilios, starețul de la Iviron,
Muntele Athos, care se pliază perfect pe structura și statura
duhovnicească a Părintelui Mina.  În acest cuvânt ni se spune ce
înseamnă să fii monah autentic. Părintele Vasilios, întâlnindu-se cu
călugării dintr-o obște mănăstirească, i-a întrebat: „nu-mi spuneți
cât de mult postesc călugării, câte ceasuri durează rugăciunile lor.
Altceva mă interesează. Este cineva printre ei, chiar printre cei mai
înaintați, care poate înțelege umanitatea obosită a zilelor noastre,
care poate mângâia pe cei ce suferă? Este cineva care poate elibera pe
cei căzuți în cursele vrăjmașului? Dacă este cineva care poate da pace
semenului său, care-l poate face să ajungă să iubească viața, să se
bucure și să mulțumească lui Dumnezeu, acest lucru va arăta că este
înaintat duhovnicește”[3].
Prin 
rugăciunile și sfaturile, pe care le-au primit toți cei care au alergat
la mănăstirea din cetatea istorică a Hușilor, Părintele Mina s-a
înscris foarte bine în realitatea exprimată de acest cuvânt minunat al
părintelui Vasilios.
Îndrăznesc
să susțin, cu responsabilă convingere, că părintele Mina a fost unul
dintre puținii care au înțeles și au purtat „umanitatea obosită a
zilelor noastre”: te ajuta să îți dai seama ce este sinele și îți arăta
cum ar trebui să funcționeze acesta, în conformitate cu ceea ce vrea
Dumnezeu.
Prin
cuvântul său plin de fermitate, prin atitudinea sa concretă de
verticalitate morală, te punea pe drumul regăsirii tale duhovnicești,
unde aveai certitudinea că nu are ce căuta compromisul.
Părintele Mina a iubit simplitatea. Averea sa era: un pat sărăcăcios, câteva cărți și rugăciunea multă, pe
care o avea în inimă și pe buzele sale. Nu a dorit mai mult de atât. Era
fericit cu aceste lucruri, pe care le avea în chilia lui simplă, dar
plină de har. Conform viețuirii monastice, un suflet puternic este cel
care s-a desprins total de tot ceea ce este lumesc și material: „Fericita
Sincletica a fost întrebată dacă neagoniseala este un bine desăvârșit.
Ea a zis: «Desăvârșit pentru cine poate. Cine-o suportă suferă trupește,
dar se odihnește sufletește. Așa cum hainele aspre se spală bătându-le
și storcându-le, tot așa sufletul puternic se întărește și mai mult prin
sărăcia de bună voie»”[4].
Cu
siguranță, în acest în acest punct de nevoință monastică putem depista
fibra de dârzenie morală și duhovnicească a Părintelui Mina.
Părintele Mina a iubit curajul. Documentele
publicate în această carte sunt o probă imbatabilă a curajului
constitutiv ființei morale și duhovnicești a Părintelui Mina. Oricine
are curiozitatea să răsfoiască cartea, pe care o ține acum în mâini, va
constata cu suficientă limpezime că virtutea curajului era pentru
Părintele Mina adevărata și constanta sa busolă lăuntrică. Nu s-a lăsat
intimidat sau înfricoșat de ceea ce i s-a spus la un moment dat lui
Eugène Ionesco: „O prietenă, citind unele dintre manuscrisele mele,
m-a sfătuit insistent să nu-l critic pe Lenin: «Îți vei face dușmani; o
să ți-i ridici pe toți în cap»”[5].
Părintele
Mina, așa cum reiese cu intensă pregnanță din dosarul lui de la
Securitate, prin atitudinea sa de rezistență inoxidabilă în fața
diavolului roșu, „i-a ridicat pe toți în capul lui”, pentru că și-a dat
seama perfect că „cel mai mare eșec al istoriei contemporane, și cel mai tragic, a fost comunismul”[6].
Nu
cred că greșesc dacă afirm faptul că virtutea curajului a fost una
dintre cele mai „longevive” atitudini ale Părintelui Mina. A fost de
aceeași vârstă cu existența sa pământească: 97 de ani. S-a născut cu
curajul în genele sale spirituale. Și nu a fost un curaj intermintent,
ci unul rectiliniu, de durată. Până la ultima sa suflare. Cuvintele
despre curaj ale ucenicului său, Părintele Nicolae Steinhardt, i se
potrivesc în chip minunat: „Mucenicii, anticipând cuvintele lui
Saint-Just, au confirmat cu mult înainte de revoluția franceză  spusa că
împrejurările nu sunt grele decât pentru cei care se dau înapoi din
fața mormintelor lor. Ei, mucenicii, nu s-au dat înapoi, ba au mers, nu o
singură dată, către ele, fără a fi constrânși, plini de încredere, de
voioșie și de hotărâre. Pentru ei n-au existat împrejurări dificile,
situații imposibile, greutăți de neînvins. Lor fraza lui Brice Parain,
filologul francez din veacul nostru, pare să le fi fost cunoscută: e
simplu, dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte.
(…) Frica: păcat urât în ochii Domnului; curajul: virtute mult plăcută
Lui și consubstanțială situației de creștin”[7].
Credința
în Dumnezeu, rugăciunea lui Iisus și virtutea curajului au format
împreună adevăratul kit de supraviețuire duhovnicească al Părintelui
Mina în vremuri de teroare ateist-comunistă.
Consider
că aceste calități asupra cărora am zăbovit, zugrăvesc cel mai bine
statura morală a părintelui Mina și pot fi concentrate în descrierea
propusă în titlu:  un om de flacără. Pentru că el însuși căuta,
după puterea sa, desăvârșirea în Dumnezeu, mărturisirea credinței în
vremuri de profundă ostilitate față de valorile Evangheliei și
limpezimea relațiilor cu oamenii.
Minunat
ar fi să-i urmăm calea, povețele, pe care le găsim în scrierile sale.
Iar ori de câte ori venim la mormântul, pe care îl găsim la streașina
Catedralei din Huși, unde părintele Mina a slujit și s-a împărtășit până
în ultimele zile, să ne gândim că se odihnește lângă doi episcopi: unul
dintre ei, cărturar de mare anvergură – Iacov Antonovici, iar celălalt,
un martir – Grigorie Leu, duhovnicul Părintelui Mina.
Putem
spune că locul unde odihnește Părintele Mina devine astfel un simbol al
nevoii de mărturisire, de martiraj și un impuls natural, așa cum l-a
avut și dânsul, în a vorbi deschis și pe neocolite despre credința în
Dumnezeu. Poate nu la nivelul și la amploarea cu care a făcut-o
Părintele Mina, dar cu siguranță la fel de conștienți de importanța
capitală de a ne angaja, în chip responsabil, în demersul frumos și plin
de noblețe al păstrării și consolidării identității noastre spirituale,
culturale și românești.
De
asemenea, sperăm că această carte va constitui un instrument necesar și
indispensabil pentru cunoașterea completă a biografiei unuia dintre cei
mai prolifici monahi intelectuali ai Bisericii noastre: evreul
convertit la Ortodoxie, Părintele Nicolae Steinhardt, ucenicul
Părintelui Mina Dobzeu.
Tragem
nădejde vie că paginile acestei cărți vor constitui o perfuzie de curaj
în favoarea unei și mai intense și constante mărturisiri a valorilor
tradiționale pentru toți cei care, la 30 de ani de la destrămarea
cortinei întunericului moral al comunismului, (încă) opun rezistență
totalitarismului  neocomuniștilor contemporani, deghizați în predicatori
ai corectitudinii politice; în predicatori ai toleranței
umanist-seculare, care, de fapt, răspândesc, cu sârg, discursul urii și
propun desființarea diferențelor naturale dintre oameni până la
omogenitate; în predicatori ai detonării valorilor civilizației creștine
și în predicatori ai ideologiei neomarxiste gender fluid, care instaurează idolatria și supremația drepturilor de grup și declanșează lupta de clase între sexe.
Considerăm
că acest volum de documente, editat cu multă abnegație, pasiune și
profesionalism de către istoricul Adrian Nicolae Petcu, cercetător
eminent în cadrul CNSAS,  de către Părintele Nicolae Cătălin Luchian,
preot paroh la Parohia Tomești Deal, Arhiepiscopia Iașilor, și Maria
Buțcu, doctorandă din cadrul Universității de Stat din Chișinău,
 înlesnește accesul la biografia mărturisitoare a unuia dintre cei mai
iubiți duhovnici ai României comuniste și post-decembriste din cetatea
Hușilor și din toată România.
În
egală măsură, le mulțumesc și celor care s-au îngrijit de corectură:
Pr. Cosmin Gubernat, consilier cultural și comunicații media al
Episcopiei Hușilor, Pr. Alexandru Bahnar, referent arhivar al Episcopiei
Hușilor și filologului clujean Adrian-Eugen Truța, secretarul
Mitropolitului Andrei al Clujului.
Întăriți de convingerea că Dumnezeu va binecuvânta această osteneală și o va socoti ca pe o ofrandă adusă în memoria tuturor monahilor, monahiilor, preoților și
episcopilor martiri ai Bisericii Ortodoxe Române, care au fost prigoniți
pentru că îndrăzneau să creadă într-o realitate tripersonală,
transcendentă, dar și imanentă lumii acesteia, Sfânta Treime; care au
fost batjocoriți pentru că mărturiseau Adevărul Evangheliei; care au
fost privați de libertate pentru că nu credeau în minciuna satanică
ucigătoare de spirit a comunismului și care au fost omorâți pentru că Îl
iubeau pe Hristos, Dumnezeul întrupat, ne exprimăm deplina gratitudine
pentru sprijinul acordat tuturor celor care au crezut cu tărie în acest
proiect de o mare importanță pentru istoria recentă a Bisericii Ortodoxe
Române și au făcut posibilă ieșirea din teascurile tipografiei a
acestei cărți.

 

[1] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii,
argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul, ediție îngrijită, studiu
introductive, repere bibliografice și indice de Virgil Bulat; note de
Virgil Bulat și Virgil Ciomoș; cu „un dosar al memoriei arestate” de
George Ardeleanu, Iași, Mănăstirea Rohia, Polirom, 2008, p. 253.

[2] Patericul sau Apoftegmele Părinților din pustiu2 (colecția alfabetică; text integral), Despre avva Iosif de la Panefisi
6, traducere, introducere și prezentări de Cristian Bădiliță, Iași,
Editura Polirom, 2005, p. 181.

[3] Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăție. Elemente de trăire liturgică a tainei unității în Biserica Ortodoxă,
cuvânt înainte: Episcopul Kallistos al Diokleiei, în românește: Preot
Profesor Dr. Ioan Ică, Sibiu, Editura Deisis, 1996, p. 125.

[4] Patericul sau Apoftegmele Părinților din pustiu2 (colecția alfabetică; text integral), Despre amma Sincletica 5, traducere, introducere și prezentări de Cristian Bădiliță, Iași, Editura Polirom, 2005, p. 251

[5] Eugène Ionesco, Antidoturi, traducere din franceză de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 2003, p. 7.

[7] N. Steinhardt (Monahul Nicolale Delarohia), Cuvinte de credință, ediție definitivă de Ioan Pintea, cronologie N. Steinhardt de Viorica Nișcov, postfață și Indice de nume de Ioan Pintea, București, Editura Humanitas, pp. 101, 105.



Citește mai departe

Leave a Reply

Copyright © All rights reserved. | by AF themes.