May 7, 2021

Știri pe bune

Informații de ultima oră

Țară în service | Proiectul elitelor educate în Occident, filmele lui Sergiu Nicolaescu, imprecațiile lui Eminescu și pericolul rusesc

26 min read




Cât de originală a fost ideea aducerii unui principe străin? Cum a fost posibil ca tinerii plecați la studii în Occident să revină cu un plan ambițios privind Unirea și ruperea de Orient? Cât de benefic a fost importul rapid al instituțiilor din Vest? Cum și-au dat seama românii că Rusia nu le este un prieten pe termen lung?
Sunt doar câteva întrebări despre generația care a pus România pe harta Europei, dar și despre cum reușim să ne raportăm la această generație după mai bine de un secol.
De ce clasa politică nu a putut proclama, în 30 de ani după căderea comunismului, 10 mai drept Ziua Independenței? Cât de nocivă este în continuare influența filmelor de propagandă ale lui Sergiu Nicolaescu? Cât simț critic oferă profesorul de istorie sau de limba și literatura română când explică elevilor Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu?
Știm că în urmă cu 150 de ani, România a beneficiat de o generație de elite occidentalizate, care au transformat radical, sub domnia regelui Carol I, arhitectura statală și instituțiile din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mai mult, aceste elitele au înțeles din interior evoluția politicii europene și au folosit-o în interesul României.
Europa Liberă vă prezintă, împreună cu doi istorici din București și Iași, principalele repere ale acestei elite și ale firului roșu care a ghidat acțiunea lor. Alin Ciupală este profesor la Facultatea de Istorie a Universității din București, în timp ce Dorin Dobrincu este istoric la Institutul A.D. Xenopol din Iași.
De ce tinerii educați atunci în Occident se întorceau acasă și nu se mai întorc în zilele noastre?
În cărțile de istorie am citit în mod repetat despre generația pașoptistă și rolul ei în formarea viitorului stat. Cine sunt acești tineri și de ce nu au rămas în țările occidentale unde au studiat?
Tinerii din Moldova și Muntenia încep să frecventeze universitățile occidentale după 1830, fiind preferate, în special, cele din Franța și spațiul germanic. Peste 90% dintre viitorii lideri politici care au pus bazele României moderne studiază în aceste universități. Puțini ajung în Italia sau Elveția. Sunt tineri de condiție bună, din familii de boieri, dar nu toți sunt atât de bogați pe cât am putea crede. Nici nu sunt atât de mulți pe cât sunt tinerii plecați din România în ultimele decenii să studieze în străinătate.
„Acolo au descoperit valorile culturii occidentale, acolo au luat decizia de a-și însuși misiunea construirii în România a unei societăți de tip occidental. Perioada studiilor i-a transformat foarte mult. Toți vor lua decizia de a se întoarce acasă, deși unii au avut posibilitatea unei traiectorii biografice în Occident. Se întorc acasă pentru că toți erau conștienți de misiunea pe care o aveau, nu toți proveneau din familii bogate. Mai mult de jumătate provin din familii boierești, dar și din familii sărăcite, care nu au avut posibilitatea proprie de a-i trimite la studii”, descrie generația profesorul Ciupală.
Idealul acestor tineri era de a transforma societatea dintr-o „societate de tip oriental într-o societate de tip occidental”.
Un lucru pe care nu îl vedem repetat în ultimii 30 de ani. Exodul creierelor spre Vest reprezintă un fenomen îngrijorător.
„Din momentul în care, din păcate, modelul de reușită socială din România îl reprezintă oameni precum Elena Udrea sau Giovanni Becali, acestea nu pot să fie elemente care pot să le arate tinerilor de astăzi că asumarea unei misiuni poate fi pusă în practică”, crede Alin Ciupală.
Profesorul nu mai vede în societate valorizarea muncii, a onestității și a dăruirii.
„Reușita socială e asociată cu oameni care, mai devreme sau mai târziu, au ajuns la închisoare, cu oameni care nu au nici o valoare, care nu au nici un respect, care nu se dedică unor proiecte publice, ci doar interesului personal. Tinerele generații au perfectă dreptate să reacționeze așa pentru că sunt conștiente că valoarea lor personală se pierde în societatea românească de astăzi”, completează profesorul.

Universitatea din București, astăzi. A fost renovată superficial acum mai mult de 10 ani, iar acum zidurile ei sunt acoperite de grafitti, deși se află în zona 0 a Capitalei.

Educația a devenit pentru tineri o cale „de a-și construi un destin departe de România”.
Profesorul nu culpabilizează tinerii, ci crede că responsabilitatea aparține politicienilor, care nu sunt capabili să ofere un proiect public, un proiect care „să adune”. În epoca modernă, educația avea rolul de a-i determina pe tinerii valoroși să se întoarcă, să se dedice unor proiecte publice.
„Proiectul a existat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru că românii doreau cu toții realizarea României Mari. Pentru asta au muncit, pentru asta au învățat, pentru asta au luptat și pentru asta au murit. Exista un proiect: construirea unei societăți de tip european”.
Profesorul Ciupală continuă paralela cu actuala situație.
„În ultimii ani nu regăsim acest proiect. ‘România Educată’, o spun cu părere de rău, este doar o lozincă electorală, nu este un proiect care să unească energiile românilor. Cea mai bună dovadă este că nu putem avea o Românie Educată dacă autoritățile nu alocă fondurile necesare pentru organizarea practică a României educate”.
Dorin Dobrincu nuanțează discuția despre plecarea elitelor la studii în Occident.
„Nimic nu apare chiar de nicăieri”, subliniază istoricul, arătând că schimbări importante s-au produs după 1829 și în timpul Regulamentelor Organice.
Înainte de 1821, boierii nu puteau călători în afara Moldovei și Munteniei fără acordul otomanilor. După pacea de la Adrianopol și prin administrația rusă, se introduc schimbări majore. Prima, semnată în 1829, a ridicat monopolul Turciei asupra grâului românesc, ceea ce permis acumularea de profit în păturile burgheze și ale micii boierimi. Acești bani au fost investiți în educație, iar guvernatorul militar rus, Pavel Kiseleff era un liberal moderat ceea ce a făcut ca ocupația rusească asupra Moldovei și Țării Românești dintre 1829 și 1934 să se transforme într-un start profund reformator.
„Au permis elitei boierești și celor din clasa mijlocie să aibă parte de o educație mai bună și să poată studia în Europa de Vest. Cei care plecau afară nu plecau din rândul claselor de jos, au plecat mulți fii de boieri mari, mijlocii sau mici și oameni care proveneau dintre negustori, dar nu au plecat fii de țărani. Erau susținuți de părinți. Cereau bani de la părinți, își constituiau biblioteci, avea acces la viața culturală. Întorși acasă, intrau în administrație, relațiile contau foarte mult”, explică Dobrincu.
În afara țării, nu a fost vorba doar despre studii, ci și de contacte, cunoașterea unui mediu reformator politic și cultural. Și o schimbare de mentalitate. Imaginea Rusiei avusese de suferit după ce Alexandru I a forțat cedarea Basarabiei, în 1812, în contextul războaielor cu Napoleon. Dar distanțarea s-a adâncit când românii au început să înțeleagă natura autocratică a regimului de la Sankt-Petersburg.
„Generația care a studiat la Paris a învățat ce înseamnă libertatea, dar și ce înseamnă Rusia. În anii 1830, nu exista teama de Rusia, dimpotrivă, românii fuseseră seduși de ruși. Abia după ce această generație a studiat la Paris, a început să înțeleagă de fapt ce înseamnă Rusia. Revoluționarii francezi știau ce înseamnă, a contat exilul polonez, care era anti-rus. Ei aduc în Muntenia și Moldova această critică față de Rusia, era văzută ca o închisoare a popoarelor, chiar dacă termenul apare mai târziu. Ca loc de oprimare a libertății, o țară imensă, autocrație cu sediul la Sankt Petersburg”, punctează Dorin Dobrincu.

Universitatea din Iași, înfloritoare în vremea lui Carol I.

Faptul că românii au trebuit să fie atenți la ruși chiar și când le sunt aliați s-a văzut chiar după declararea Independenței.
„În 1878, cu Independența câștigată, s-au trezit că rămân fără o parte de țară, bucata din sudul Basarabiei pe care o câștigaseră după Războiul Crimeei”. În plus, și domnitorul Carol, și premierul Brătianu trecuseră prin mari emoții pentru că aliații ruși în războiul purtat la sud de Dunăre, la Grivița, la Plevna sau Vidin, se aflau acum pe teritoriul românesc și dădeau semne că nu vor să plece. Aici intervenția marilor puteri occidentale prin Congresul de la Berlin din vara lui 1878 a fost crucială. Cancelarul Bismark nu putea permite prelungirea ocupațiilor rusești asupra unui teritoriu condus de Carol, văr cu moștenitorul Prusiei. Iar Anglia prefera un stat occidentalizat la Gurile Dunării, unui satelit al Rusiei.
Unirea Principatelor, ruperea de Cuza și ideea unui prinț străin pe tron
Pe tinerii întorși de la studii îi vedem în fruntea Revoluției de la 1848, ei sunt pașoptiștii. Proiectul lor nu s-a materializat rapid, iar revoluția a fost doar un pas pentru ce avea să urmeze. Evoluțiile internaționale sunt abil speculate de elitele din epoca modernă.
„Proiectul lor a eșuat la 1848, dar nu au renunțat. Au avut un merit deosebit pentru că au sesizat importanța contextului internațional legat de înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei și Congresul de Pace de la Paris din 1856. Și-au dat seama că în împrejurările respective proiectul Unirii Principatelor poate să fie realizat. Firul roșu îl reprezintă acest proiect de Unire a Moldovei și Munteniei. Elita a obținut sprijinul puterilor occidentale, învingătoare în Războiul Crimeei. Fără el, Unirea nu era posibilă. Doar energiile românești nu ar fi fost suficiente”, explică profesorul Alin Ciupală.

Alexandru Ioan Cuza, fotografie făcută înainte de dubla alegere din 1859. Arhivele Naționale

Unirea Principatelor în 1859 aduce în discuția opiniei publice europene numele de România. Oficial, țara unită se numea încă Principatele Dunărene sau Principatele Române.
„Este generația care a pus România pe hartă. E vorba de o generație care reușește într-un context favorabil să clădească un nou stat, să îl pună pe harta Europei, așa s-a ajuns la Principatele Unite. Fără occidentali, nu cred că apărea România”, subliniază și Dorin Dobrincu.
Alexandru Ioan Cuza și tânăra elită care l-a adus la putere intră însă în conflict după numai cinci ani. Proiectul lui Alexandru Ioan Cuza se îndepărtează de aspirațiile liberalilor prin autoritarismul lui, dar și de cele ale conservatorilor prin reformele sale radicale. Împroprietărirea țăranilor, dar mai ales secularizarea averilor mănăstirești și maniera brutală în care s-a făcut nu au rămas fără reacții.
„Relațiile între generația pașoptistă și principele Cuza s-au răcit. În primul rând din cauza proiectului lui Cuza de a acapara întreaga putere, după 1864, și de a îndepărta de la gestionarea treburilor publice pe cei care se mobilizaseră pentru a-l alege. Nu trebuie să minimalizăm cu nimic meritul domnitorului Cuza, el a avut curajul a patrona reforme de profundă modernizare a societății românești. Dar lovitura de stat din 2 mai 1864 îl pune pe Cuza într-un raport antagonic cu generația pașoptistă, care ia decizia înlăturării lui, deoarece e văzut tocmai ca un obstacol pe drumul continuării modernizării societății. Colaborarea dintre el și generația pașoptistă nu mai este posibilă”, precizează Alin Ciupală.
Ruptura duce la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza de pe tron în februarie 1866, iar „monstruoasa coaliție” a tinerilor liberali și conservatori vine cu planul aducerii pe tron a unui principe străin. Regăsim printre participanții la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza pe I. C. Brătianu (liberal) și pe Lascăr Catargiu (conservator).
Dar ideea instalării unui principe străin la București nu era nouă. Ea fusese vehiculată și la 1848 și fusese pusă în practică de Grecia încă din anii ’30. Dorin Dobrincu definește momentul ca unul în care decizia a aparținut unui grup restrâns, nu a fost o adeziune de masă.
„Au pornit de la un principiu simplu, dacă se va alege un domnitor dintr-o casă moldovenească sau valahă nu va exista echilibru politic. S-a recurs la această soluție, care nu era una originală”.

Domnitorul României, Carol I de Hohenzollern. A domnit între 1866 și 1914, cea mai lungă domnie din istoria românilor. Arhivele Naționale.

Franța, ca principală forță europeană în politica de pe continent, joacă un rol cheie în proiectul unionist și aducerea lui Carol I pe tron.
„Franța era principala susținătoare a proiectului unionist român. I. C. Brătianu se duce la Paris în 1866 pentru a obține sprijinul explicit al Franței. Napoleon al III-lea îl va indica pe viitorul principe Carol I, la început a fost fratele mai mare, Leopold, dar a refuzat.”, descrie momentul profesorul Ciupală.
Carol de Hohenzollern a sosit în România după un drum incognito prin Elveția, Austria și Ungaria, dat fiind că Berlinul se afla în plin război cu Viena, iar noul domnitor al României era ofițer prusac și putea fi arestat oricând. La nici o lună de la intrarea în Capitală – 10 Mai 1866 – Carol semnează prima Constituție care folosește numele de România și care nici măcar nu menționează suzeranitatea turcească. Încep reforme substanțiale. Dar „elita politică este încă nematurizată pe deplin, totul era la început, iar entuziasmul era mai mare decât experiența politică și instituțională”.
Deceniul care vine scoate în evidență carențele de organizare, lipsa unor partide moderne, existența unor facțiuni și un Carol I ne-familiarizat cu spațiul în care venise să domnească. Toți au nevoie de timp pentru a parcurge și evolua spre următoarea etapă: Independența.
Importul de instituții din Occident. Teoria formelor fără fond
„Modernizarea a însemnat europenizare”, spune Dorin Dobrincu, care adaugă că „unele lucruri au prins mai repede, altele au fost doar de suprafață”, de unde și critica lui Titu Maiorescu privind teoria formelor fără fond.
„România după 1866, nu poate fi înțeleasă fără transpunerea acestor forme occidentale în spațiul românesc. În arhitectura internă a noului stat, inspirat de modelul francez, au importat și impus un model ultracentralist. Discuțiile în epocă au fost foarte importante, acum se trece cu vederea. Acum ni se pare că a fost singura opțiune, mi se pare necesară discuția complexă”, afirmă Dorin Dobrincu.
Pentru Alin Ciupală copierea modelului de tip occidental este un merit al elitei politice, deoarece arată dorința României de a merge pe un drum european și de a se extrage din zona culturală, socială și de influență orientală.
„Era nevoie de copierea instituțiilor pentru că înainte nu existau instituții de tip modern. Era o societate de tip oriental. Pentru a scoate această societate orientală și a o aduce în Europa Occidentală, în mod obligatoriu trebuiau copiate modele occidentale. Elita politică a făcut acest lucru. Această elită nu avea alternativă, există decât un singur drum, o singură cale, pe care liberalii și conservatorii români, alături de Carol I, au mers din prima zi”, subliniază profesorul de la Universitatea din București.
Discuțiile din epocă au fost vii, deoarece liberalii doreau o modernizare rapidă, în timp ce Societatea Junimea, Titu Maiorescu și Partidul Conservator cereau ca această copiere să se facă mai lent, mai profund și mai adaptat la realitățile românești. Dezbaterea nu era legată de direcție, ci de viteza cu care se putea înainta.

Palatul Casei de Economii și Consemnațiuni de pe Calea Victoriei. Arhitectura aparține lui Paul Gottereau și seamănă cu cea a Petit Palace de la Paris. A fost inaugurată în 1897, în prezența Regelui Carol I. Apariția CEC relevă existența unei clase de mijloc capabile să facă economi și investiții. Arhivele Naționale

„Dacă tragem linie, la sfârșitul domniei Regelui Carol I, la 1914, vedem că într-un interval de timp scurt, România a parcurs un drum extrem de lung și extrem de greu, de la o societate de tip oriental, la o societate de tip occidental, cu rămânerile în urmă, cu inadvertențele ei, dar, totuși, rezultatul final e unul extraordinar. În România ultimilor 30 de ani nu a existat nici o dezbatere publică referitoare la măsurile concrete, la sensul acestor măsuri, de fiecare dată, indiferent cine s-a aflat la putere, s-a copiat pur și simplu. S-a copiat în permanență, s-a copiat mecanic, s-a copiat fără înțelegerea conținuturilor veritabile ale unor măsuri de modernizare. Vedem, din păcate, că rezultatele astăzi sunt unele mai puțin fericite”, este opinia lui Alin Ciupală.
El dă exemplul sistemului Bologna, adoptat cu un an înaintea intrării în UE, referitor la reorganizarea învățământului universitar din România. Potrivit profesorului, implementarea sistemului a fost defectuoasă și explică rămânerile în urmă ale învățământului universitar românesc.
Scrisoarea a III-a lui Eminescu: o generație de aur sau chintesență de mizerii
Scrisoarea a III-a, publicată pe 1 mai 1881 în revista Convorbiri Literare, cu nici două săptămâni înainte de Proclamarea Regatului și Încoronarea lui Carol I ca suveran al României independente, este probabil printre cele mai cunoscute poezii studiate de elevi. În prima parte ni se prezintă imaginea glorioasă a lui Mircea cel Bătrân, în timp ce partea a doua este dedicată exact perioadei de care vorbim.
„Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii ăstei nații!
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău… țară!
La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos? (fragment, Scrisoarea a III-a)
Descriu versurile lui Eminescu în mod obiectiv societatea sau care sunt raționamentele din spatele versurilor sale?

Poezii de Mihai Eminescu

„Dacă am avea o școală bună, profesorul de limba română și de istorie ar trebuie să explice aceste versuri. Tinerii ar trebui învățați să gândească, să aibă instrumentele prin care să obțină o perspectivă critică asupra trecutului și prezentului. Contează foarte mult calitatea corpului profesoral, dar acum calitatea învățământului e joasă și tot mai joasă, din diverse motive. Dar sunt și oameni care își fac datoria la catedră”, punctează Dorin Dobrincu.
Fără a fi membru de partid, Mihai Eminescu este un conservator, aflat în puternică opoziție cu liberalii.
„Nu era politician, dar scria la o gazetă conservatoare. Eminescu avea o înclinație spre o sacralizare a națiunii, era interesat de ce se întâmpla în Europa și în jur. În Scrisoarea a III-a găsim multe încondeieri în nota naționalistă”, susține istoricul ieșean.
Eminescu a fost gazetar, articolele sale fiind publicate în „Epoca” sau „Timpul”. Ziarele aparțineau unor partide și reflectau poziția lor ideologică. Jurnalistul nu își propunea să fie independent și obiectiv.
„Trebuie să li se explice elevilor foarte clar că ziaristul Eminescu nu este un ziarist independent, el este angajatul unui ziar conservator, este plătit din fondurile Partidului Conservator și în articolele politice a făcut politica Partidului Conservator. Aceste ziare susțineau o politică de partid. Eminescu, în articolele lui politice, scrise cu mult talent, îi critică pe liberali, adversarii politici ai Partidului Conservator. Asta nu înseamnă că în România modernă nu avem corupție, oameni corupți, afaceri de corupție. Nu este o societate ideală. Critica lui Eminescu trebuie însă văzută, înțeleasă, explicată prin exigențele politicii de partid”, atrage atenția și Alin Ciupală.
Pentru profesorul care predă la Facultatea de Istorie, Mihai Eminescu este unul dintre cei mai importanți creatori ai limbii române moderne, dar elevii ar trebui să cunoască contextul istoric și nu doar să memoreze niște versuri.
„Corupții despre care vorbește în Scrisoare a III-a nu sunt corupții Partidului Conservator, ci ai adversarilor politici, ai Partidului Liberal. Din păcate, de foarte multe ori, elevilor nu li se explică aceste nuanțe, elevii sunt obligați să învețe pe de rost anumite poezii scrise de Mihai Eminescu, ceea ce nu e un lucru rău, dar Eminescu trebuie privind dintr-o perspectivă mult mai nuanțată, mult mai largă. Nu doar profesorii la școală, noi toți ar trebui să încercăm să schimbe această perspectivă care e extrem de limitativă”. O perspectivă folosită pe larg de regimul comunist pentru a demoniza orice avusese loc înainte de venirea sa la putere.
Filmele lui Sergiu Nicolaescu sau propagandă PCR în stare pură
Dacă Mihai Eminescu este contemporan cu elita din perioada modernă, iar activitatea sa publicistică este una intensă, la fel de intens au fost folosite versurile sale în perioada comunistă pentru a umbri epoca lui Carol I. Comuniștii au încercat prin toate mijloacele să scoată figura Regelui Carol I din imaginarul colectiv și să limiteze rolul său în obținerea Independenței din 1877-1878.
În schimb, a fost hiperbolizată figura lui Mihail Kogălniceanu, ministru de externe în acea perioadă. Comuniștii sunt cei care falsifică istoria pentru ca Ziua Independenței să fie celebrată pe 9 mai și nu 10 Mai astfel încât să nu mai existe vreo asociere cu monarhia și Regele Carol I. Iar un rol aparte în această operațiune îl joacă filmele lui Sergiu Nicolaescu.
Dorin Dobrincu are un mesaj pentru toți cei care se uită la filmele istorice ale regizorului Sergiu Nicolaescu: este „propagandă în stare pură”.

Domnitorul Carol I alături de Țarul Alexandru al II-lea, august 1877, înainte de primul atac – eșuat – asupra Griviței. După acest episod, Carol I devine șeful armatelor ruso-române. Plevna cade după un lung asediu, abia în decembrie, când Osman Pașa, i s-a predat.

„Filmele lui Sergiu Nicolaescu joacă pentru mulți concetățeni rolul unui manual de istorie. Avem de-a face cu propagandă în stare pură, nu este nimic altceva decât propagandă. Nu e un documentar istoric, cum ar crede mulți concetățeni. E o limbă de lemn ca la plenarele de partid. Dacă mergeți să vedeți ședințele din Biroul Politic sau cele câteva mari întâlniri din timpul lui Ceaușescu în care s-au trasat bazele abordării istoriei patriei și partidului vedeți că toate acestea s-au pus în funcțiune în institute de istorie, în cinematografie. E vorba de rolul istoriei în propaganda comunistă. Bagajul naționalist a fost recuperat și cu asta am rămas și după 1989. Unora li se pare că realitatea de astăzi e atât de joasă, în genunchi în fața străinilor, și când se uită la filmele realizate de Sergiu Nicolaescu sau alți regizori văd un trecut luminos, extraordinar, ca și cum sute de ani, zi după zi, am fi fost numai la Călugăreni sau pe câmpia de la Islaz, ori la Plevna”.
El crede că după căderea comunismului regizorii s-au temut să mai abordeze temele istorice, iar Sergiu Nicolăescu, devenit senator FSN/PDSR, și-a păstrat monopolul și asupra resurselor necesare pentru astfel de filme.
„Chiar dacă după Revoluție istoricii au făcut tot posibilul să pună la locul lor anumite evenimente, care, poate până în 1989, fuseseră tratate din punctul de vedere al ideologiei Partidului Comunist, aceste filme, care sunt difuzate și astăzi și sunt foarte urmărite, sunt extrem de dăunătoare pentru că ele perpetuează în imaginarul colectiv falsuri istorice”, este și părerea lui Alin Ciupală.
Ziua Independenței este pe 10 Mai. 9 Mai este un fals comunist
În filmele lui Sergiu Nicolaescu, ziua Independenței este legată de figura lui Mihail Kogălniceanu și de discursul acestuia din Parlament. Regele Carol I apare într-un rol secundar, prezentat ca un posibil general, nu ca un comandant al frontului de la Plevna.
Istoricii nu au dubii: ziua independenței este 10 mai. Politicienii se feresc să voteze însă o lege care să dea legitimitate acestei zile.
„În epocă, Independența a fost proclamată pe data de 10 mai pentru a se lega de figura Principelui, viitorul Rege Carol I. 10 mai este ziua dinastiei, zi care s-a transformat după 1881, în ziua națională a României. Ziua Națională a României s-a sărbătorit pe 10 mai”, afirmă profesorul Ciupală.
Cum au ajuns comuniștii la discursul lui Kogălniceanu și ce au făcut cu el, explică profesorul de la Universitatea de Istorie din București.
„Din acest discurs susținut de Kogălniceanu s-a decupat celebra frază: ‘suntem națiune de sine stătătoare, suntem națiune independentă’, iar ziua de 9 mai a fost transformată în mod cu totul artificial în ziua proclamării Independenței de stat a României, ceea ce în epocă s-a întâmplat pe data de 10 mai. Din păcate, în ciuda vocilor istoricilor, care au încercat să pună lucrurile la punct și care s-au exprimat de mai multe ori, în ciuda lucrărilor de specialitate, în ciuda Tratatului de istorie a Academiei, încă în imaginarul colectiv independența e legată de ziua de 9 mai. În fiecare an, vedem filmul făcut de Sergiu Nicolaescu, iar acolo îl vedem pe Kogălniceanu proclamând independența pe 9 mai. Carol I nu există decât ca o simplă figură militară, îl vedem în uniformă pe front și rămânem cu impresia că el a fost un fel de general. Nici măcar din punct de vedere militar filmul nu pune în lumină poziția deosebită pe care Carol I a avut-o, aceea de comandant suprem al frontului de la Plevna”
Dorin Dobrincu explică intenția clară a comuniștilor de a falsifica istoria.
„După 1947, tot ce ținea de vechea Românie și monarhie a fost reinterpretat, damnat, ascuns sub preș. Independența României, din punct de vedere simbolic, era legată de monarhie, 10 mai era cu dublă semnificație: venise Principele în România și la 1877 a fost proclamată Independența statului față de Imperiul Otoman. Comuniștii au recurs la un artificiu: în ziua de 9 mai s-a citit un act, dar proclamarea oficială a Independenței era pe 10 mai”.

Regele Carol I, 10 Mai 1902, Arhivele Naționale

Nu doar comuniștii s-au speriat de 10 Mai, ci și urmașii lor care au preluat puterea după 1989.
„S-a evitat orice putea să facă trimitere la monarhie, regimul Ion Iliescu a avut o problemă cu monarhia, în special cu Regele Mihai, până spre anii 2000. De aceea, s-a recurs la identificarea unei zile naționale care să nu aibă legătură cu Independența, cu 10 mai. Așa a ajuns 1 decembrie ziua națională a României”, spune Dorin Dobrincu.
Parlamentul României a adoptat în 2015 legea prin care 10 mai devine zi de sărbătoare națională, dar nu precizează că este și ziua independenței. Un proiect depus în 2016 se află după cinci ani tot în sertarele Palatului Parlamentului.
Europa Liberă vă prezintă trei personalități din elita din epoca modernă: un liberal, un conservator și fondatorul Băncii Naționale.
Ion C. Brătianu și dinastia de la Florica
Liderul PNL s-a născut în 1821 în județul Argeș și a murit în 1891. A avut opt copii, iar dinastia politică de la Florica rămâne legată de numele său. A urmat cursurile Școlii Politehnice din Paris înainte de a reveni în țară.

I.C Brătianu în epoca în care a fost trimisul României la Sigmaringen. El este cel care i-a propus lui Carol de Hohenzollern să devină domnitorul unei țări aflate sub suzeranitate turcească, dar cu perspectiva de a deveni putere regională.

A participat la Revoluția de la 1848, a avut un rol activ în înlăturarea de pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza și aducerea lui Carol I în 1866. A fost premier în timpul războiului de Independență (1877) și a condus o lungă guvernare liberală 1876 – 1888. A deținut de-a lungul carierei politice de mai multe ori funcția de ministru de Finanțe și ministru al Apărării. A fost primul președinte al Partidului Național Liberal, fondat pe 24 mai 1875
„Este un descendent al boierimii românești autentice, provine dintr-o familie boierească veche, dar o familie sărăcită în epoca de la 1848. El face parte din această elită care se va dedica construirii României moderne. Ion Brătianu deși a avut toată viața funcții publice extrem de importante, a fost prim-ministru, ministru, parlamentar, nu și-a legat viața personală de resursele statului. Există o bogată corespondență între el și soția lui, el se afla la București, era prim-ministru, soția, Pia Brătianu, se află la Florica – județul Argeș, reședința familiei și îi trimite scrisori extrem de îngrijorătoare soțului în care îi spune: ‘cum o să ne descurcăm noi în ceea ce privește finanțele familiei, avem multe greutăți, avem multe probleme’. Via, principalul venit al familiei fusese distrusă de filoxeră, iar Brătianu încearcă să o liniștească, să o încurajeze. Îi va spune că vor face economii, că vor fi mai atenți, că vor munci mai mult. El are veniturile extrem de limitate, chiar dacă era prim-ministru, sunt veniturile familiei, nu s-a îmbogățit. Un ministru în epocă avea salariul egal cu al unui profesor universitar și cu al unui deputat, în jurul sumei de 500 de lei. Era o sumă nu foarte mare, nu era nici mică, leul românesc era egal cu un franc francez. Dacă facem o comparație între veniturile și cheltuielile pe care o familie obișnuită le are în epocă, dacă ne uităm cât de scumpă e viața, salariul de 500 de lei e unul bun, dar nu este unul enorm.

Statuia lui Ion C. Brătianu, premierul Independenței, a fost demolată de comuniști în 1947. Și-a reluat locul în rondul de la Universitate, în București, abia în 2018.

A fost un tată exigent, aș spune un tată dur cu copiii lui. I-a obligat pe toți fiii lui să urmeze studii de Politehnică la Paris și nu de drept, așa cum fac mulți din tinerii epocii. După terminarea studiilor, Brătianu îi va obliga pe toți să lucreze. Fiul lui cel mare, Ionel Brătianu, a lucrat mai mulți ani ca inginer în compania condusă de Anghel Saligny. Nu i-a plăcut absolut deloc, sunt scrisorile pe care le trimite din Dobrogea. A trebuit să facă această muncă pentru că a fost decizia tatălui său. Un premier chivernisit cu familia, dar și cu veniturile țării, a fost un foarte bun organizator, eficient. Brătianu este un republican, care va părăsi idealurile organizării țării ca republică, va deveni unul dintre cei mai fideli apropiați ai lui Carol I”– Alin Ciupală
„Considerat fondatorul dinastiei politice a Brătienilor a jucat un rol foarte important în politica valahă și apoi românească. E un personaj puternic mitizat de propaganda de partid. A jucat un rol major în 1860 – 1880, a condus România mulți ani, inclusiv în perioada Independenței. Omul avea un simț al puterii remarcabil, a fost unul dintre arhitecții ultracentralismului românesc, a dorit să concentreze totul după model francez într-un loc să poată controla, mă refer la București. Scena politică românească din acei ani nu poate în niciun fel înțeleasă fără I. C. Brătianu. A știut să aibă o relație cu regele Carol I. Au existat discuții în epocă referitoare la trecerea unei căi ferate în apropierea domeniului lui Brătianu de la Florica. Nu a scăpat nici Brătianu de un asemenea scandal” – Dorin Dobrincu
Lascăr Catargiu: „Aiasta nu se poate, Majestate!”
Conservator, reprezentant al regiunii Moldovei, Lascăr Catargiu s-a născut în 1823 și a murit în 1899. Conduce primul guvern după sosirea în țară a lui Carol I și a avut un rol activ în revoluția de la 1848, dar și în lovitura de stat prin care Alexandru Ioan Cuza este detronat.
Lascăr Catargiu a fost premier de patru ori, cele mai lungi mandate fiind între 1871-1875 și 1891 – 1895. A fost președinte al Partidului Conservator, după înființarea acestuia în 1880.

Lascăr Catargiu, politician conservator și premier al României în epoca lui Carol I

S-a opus cu vehemență căsătoriei încurajate de romantica Regină Elisabeta între principele moștenitor Ferdinand și o domnișoară de onoare a Reginei, inteligentă și extrem de cultivată și dintr-o mare familie boierească, Elena Văcărescu. „Aiasta nu se poate, Majestate”, a exprimat Lascăr Catargiu opinia elitei politice, iar Regele Carol a ținut cont de ea. Știa că Lascăr Catargiu avea dreptate. Scopul dinastiei germane la București era conectarea țării cu marile case regale din Europa. Căsătoria cu o româncă ar fi eliminat orice astfel de șanse și ar fi redeschis vechile dispute boierești cu privire la tron.
„Societatea românească avea în privința elitei un cod ceva mai strict, bazat pe onoare, curtoazie. Să spui nu Regelui, iată un lucru de admirat” – Dorin Dobrincu.
„Regele Carol I a ascultat cu atenție această poziție, dar a fost în asentimentul acestei elite politice. Regele a înțeles consecințele politice nefaste ale eventualei căsătorii și s-a opus personal acestui proiect. Elita politică a fost alături de Regele Carol I” – Alin Ciupală
Mai mult, Carol I a fost atât de marcat de riscurile la care Regina Elisabeta, încurajând idila tinerilor, a supus dinastia și stabilitatea țării încât și-a exilat soția vreme de doi ani. Viitoarea soție a lui Ferdinand, Maria, scrie în jurnalul ei despre amorul interzis.
Eugeniu Carada: fondatorul BNR, relații reci cu Regele Carol I, republican
Un personaj care a preferat să stea în umbră, dar extrem de important pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este fondatorul BNR, Eugeniu Carada. S-a născut în 1836 la Craiova și a studiat la Paris. Apropiat al lui I.C. Brătianu, Eugeniu Carada s-a implicat în detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, dar a avut relații reci, spre glaciale cu Carol I.

Statuia lui Eugeniu Carada, fondatorul Băncii Naționale a României, aflată pe colțul din stânga al clădirii istorice a BNR, de pe strada Lipscani.

„Eugeniu Carada este un profesionist remarcabil, organizatorul BNR, a rămas toată viața un republican, a avut o relație foarte rece cu Regele. În pofida numeroaselor propuneri de a fi făcut ministru, Eugeniu Carada a refuzat constant aceste demnități pentru că un ministru era numit prin semnătura de Regele Carol I. A preferat să rămână toată viața director general în Banca Națională. Nu a fost guvernator pentru că, la fel, guvernatorul era numit de Rege, iar directorul era ales de Consiliul de Administrație. În mod constant, CA al BNR l-a ales pe Eugeniu Carada în această demnitate. Rolul lui e foarte important în organizarea BNR și a sistemului monetar din România. Dizidența lui trebuie privită cu prudență, el nu s-a manifestat, nu a avut gesturi politice. Nu s-a manifestat niciodată ca un anti monarhist. Sentimentele lui republicane au fost păstrate de el. Regele Carol I știa, dar nu a avut Carada manifestări antidinastice în spațiul public. Niciodată. Carada rămâne fidel națiunii române, ca și Carol I” – Alin Ciupală
„A fost important în special prin ce a făcut la BNR. A fost un personaj cu o traiectorie apropiată de a lui I. C. Brătianu, a fost un liberal și un brătienist de-a lungul celei mai mare părți a vieții sale. A fost implicat în acea dispută din 1870 care a pus în discuție prezența casei de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, în contextul înfrângerii lui Napoleaon al III-lea de către Prusia. Dar după Ploiești, Carada s-a raportat din ce în ce mai pozitiv la monarhie. El a fost personajul care a condus din umbră Banca Națională, care nu era o bancă de stat, era o bancă privată. A rămas o bancă privată până când a fost naționalizată de comuniști” – Dorin Dobrincu



Citește mai departe

Leave a Reply

Copyright © All rights reserved. | by AF themes.