May 6, 2021

Știri pe bune

Informații de ultima oră

Țară în service. Modelul Carol I

8 min read




Fie că ne uităm la maniera infantilă a ministrului Ghinea care a cerut la Bruxelles cu 10% mai mulți bani decât se cuvenea, fie că vedem clar cum premierul Câțu închide ochii la cererile nerealiste ale baronilor PNL, fie că identificăm în conflicte mocnite insistențele debusolate ale Palatului Cotroceni, numitorul comun este o teribilă lipsă de viziune.
România are acum șansa unei modernizări accelerate. În viziunea Comisiei Europene, finalul pandemiei ar trebui să însemne un ritm mai rapid de aplicare a politicilor verzi, a digitalizării, a unei mobilități și mai mari a forței de muncă. Autoritățile de la București au însă restanțe mari din anii ’90. Nu vorbim numai de lucrări de infrastructură așteptate de decenii – de la irigații, îndiguiri și managementul deșeurilor la poduri și autostrăzi. Vorbim mai ales despre modul de a gândi al unei elite politico-administrative blocate de sindromul șefiei, surde la tensiunile sociale și incapabile să folosească inteligent oportunitățile financiare ale bugetului european. În plus, structurile de partid însele sunt nemodernizate. Partidele românești, inclusiv cele pro-occidentale, sunt prea puternic personalizate. Nu sunt instituții, ignoră criteriile obiective de selecție, nu se raportează la proiect, ci exclusiv la personajele din fruntea lor. De aceea conflictele sunt permanente și aprinse, soluțiile întârzie, iar mulți alegători se gândesc să plece din țară, dacă nu cumva se felicită că au făcut-o deja.
Dar nu e neapărat nevoie să fie așa. România nu e damnată să rămână „una dintre cele mai sărace state din Europa”. Istoria nu e tragedie greacă cu destin à la carte. În urmă cu un secol și jumătate, România se afla într-o situație infinit mai gravă decât acum: nici măcar nu se afla pe hartă. Figura în componența Imperiului Otoman. Cu toate acestea, în mai puțin timp decât a trecut de la Revoluția din 1989 până acum, politicienii de atunci au reușit să-și vadă recunoscută Unirea Principatelor, să ducă Războiul de Independență și să le fie recunoscută țara ca stat suveran. Faptul s-a petrecut acum exact 140 de ani, prin Proclamarea Regatului, la 10 Mai 1881. Au reușit mai ales ca țara lor să înceapă să arate ca o țară – cu școli, spitale, drumuri, bancă centrală, teatre și săli de concerte, biblioteci și parcuri. Cum de au reușit?

Clădirea Gării de Nord din București într-o ilustrată de la finele sec. XIX. A fost inaugurată în 1872, în prezența domnitorului Carol I. Arhivele Naționale.

În primul rând, erau stăpânii dintotdeauna ai pământului. Erau legitimi. Nu furau de la stat, erau statul. În construcție, e adevărat. Neagu Djuvara îi menționa obsesiv pe boierii Golești, pașoptiști exilați, care și-au vândut moșii în țară ca să facă lobby pentru România încă nenăscută la Paris. Când treceți pe la Gara de Nord aruncați măcar o privire spre statuia lor. Flori, nu știu; mă tem că nu s-ar asorta cu gunoaiele din jur…
În al doilea rând, știau carte. Juriști, ingineri sau arhitecți, vorbeau franțuzește cu naturalețe (franceza era pe atunci lingua franca), erau conectați prin relații de familie și politice cu personaje influente din Franța, Anglia sau Austria. Știau jocurile, înțelegeau dinăuntru ecuația politică a momentului pe continent, așteptau pregătiți momentul cheie. Nu erau complexați, nu se comportau ca niște slugi frustate, servili cu mai-marii și abuzivi cu subalternii. Erau oameni încrezători în misiunea generației lor. Nu erau chibiți, își asumau riscul de a acționa. În multe familii, făceau asta din tată în fiu.
În al treilea rând, erau realiști. Au înțeles că ceea ce au ei de făcut nu pot face singuri. Au admis că sunt prea slabi și au făcut un pas în spate. Au înțeles că e imposibil să recuperezi o înapoiere de secole dacă nu așezi la temelia proiectului tău de țară alianța cu cei mai puternici dintre puternici. Acum, din fericire, România face parte din Uniunea Europeană și din NATO. Atunci era vorba de Europa monarhică. Le trebuia un cap încoronat conectat by default la Occident.
De aceea, atunci când pentru prima dată în istorie, românii au fost întrebați grație aceluiași Occident, cum ar dori să trăiască, ei au cerut în Adunările Ad-Hoc din 1857: neutralitate, principe străin, unire și reforme. E relevant că cerințele au putut fi formulate într-un moment de recul al Rusiei, după înfrângerea ei în Războiul Crimeei, de către Anglia și Franța.
Ei bine, vi s-a spus vreodată la școală că prezența lui Alexandru Ioan Cuza în fruntea țării a fost doar o chestiune de oportunitate? Că agenda națională cerea un principe occidental, dar că numai prioritatea acordată cu prezență de spirit Unirii Principatelor, a făcut ca liberalii și conservatorii să amâne pe moment instaurarea la București a unei dinastii europene? Nu vi s-a spus. Nici mie.
În vremea comunismului, la școală nu ni s-a spus nimic din ce v-ar fi dat încredere că România este cu adevărat și până în străfundurile ei o țară europeană. Ne-au învățat să fim daci, nu „ginta latină” a Școlii Ardelene, ca și când există vreo tensiune factuală între cele două. Dar nu orice fel de daci, ci daci legați de glie în spatele Cortinei de Fier. Ne-au rupt sufletul și ne-au încurcat mințile separându-ne de Europa.
Copil, am fost șocată să constat la lecțiile de istorie că după Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, exact în timpul Războiului de Independență față de Turcia, România NU mai avea conducător, ci numai ministru de externe. Nici măcar nu am îndrăznit să întreb…

În vremea lui Carol I, defilarea de 10 Mai, adică de Ziua Națională, trecea de pe Calea Victoriei și prin fața statuii lui Mihai Viteazul. Familia regală asista exact din acest loc, o declarație implicită a aspirațiilor de unire ale României. Ilustrată, Arhivele Naționale.

Aș fi aflat că domnia lui Carol I de Hohenzollern, începută la 10 Mai 1866 a fost cea mai lungă domnie din istoria românilor, 48 de ani. Cu un an mai mult decât Ștefan cel Mare. În vremea lui s-au construit de la zero mii de km de cale ferată – aprox. 3.000 în exact atâția ani cât au trecut de la Revoluția Română până acum. S-au construit școli, licee, a înflorit Academia, s-au dezvoltat universitățile. România a devenit o putere regională. Se pregătea să obțină Unirea cu Transilvania.
Credeți că astăzi copiilor li se spun toate acestea la școală? În opinia mea, există un singur manual coerent de istorie modernă a României, în care Regele Independenței, Carol I și Regele Unirii, Ferdinand I sunt prezentanți cu profesionalism, nu ideologic, iar el poartă numele impropriu de „Istoria Dinastiei”. Dar și acesta opțional, și apărut abia în anul morții Regelui Mihai, în 2017. Știți că în manualele obișnuite de istorie, Regina Maria – fără de care nu am fi avut Transilvania – nu e nici măcar menționată?
Așa că atunci când ne întrebăm de ce România nu dă înainte, de ce discutăm de 30 de ani despre aceleași lipsuri, poate ar fi timpul să ne întrebăm dacă nu cumva reconstrucția a pornit greșit. Poate că reconstrucția nu este despre autostrăzi, nu este despre „reforma statului”, nu este nici măcar despre spitale regionale. Poate că reconstrucția trebuie să înceapă cu oamenii și cu răspunsul la întrebarea implicită: „Cine suntem?”.
Cum poate progresa o țară care nu știe care îi e Ziua Independenței? Nu e nevoie să denumim capitala după Carol I, cum au procedat părinții fondatori ai Statelor Unite în memoria lui George Washington. Dar am putea totuși să sărbătorim 10 Mai, ziua care a fost sărbătoare națională vreme de opt decenii, înainte de ocupația sovietică, în același spirit în care au sărbătorit-o cei care au obținut Independența și cei care au făcut Marea Unire. Or, părinții fondatori ai României moderne au sărbătorit Ziua Independenței pe 10 Mai.
Nu e nevoie să schimbăm din nou Ziua Națională. Ziua de 1 Decembrie 1918 era celebrată și înainte de comunism, este o sărbătoare pe deplin legitimă. Contrar a ceea ce a lăsat să se înțeleagă regimul Iliescu-Roman, 10 Mai nu se opune lui 1 Decembrie, ci este originea lui 1 Decembrie. Unirea cu Basarabia, Bucovina și Transilvania din 1918 nu ar fi fost posibilă fără Independența din 1877-1878.
Dacă reușim să înțelegem acest lucru, dacă înțelegem că istoria factuală nu are legătură cu opțiunea monarhie/republică, ci cu adevărul, dacă am ști în proporții de masă cine a fost Carol I, Regele Independenței, cine a fost Ferdinand I, Regele Unirii, dacă am avea habar că atât de blamatul Carol al II -lea i-a ținut piept lui Hitler până în ultima clipă, adică a cedat după Munchen/1938, dacă ne-am gândi cum e să fii Regele Mihai și să îi înfrunți și pe Hitler, și pe Stalin și să nu fi împlinit încă vârsta de 26 de ani, atunci am înțelege rapid și care sunt prioritățile pentru cele 30 de miliarde de euro din Planul Național de Refacere și Reziliență.
Cum așa? Simplu. Dacă am ști toate acestea, am fi o națiune educată. Am fi oameni care știu cine sunt, nu sunt complexați, exigenți cu ei înșiși și cu ceilalți, am fi oameni încrezători în misiunea lor, nu chibiți, ci oameni care iau decizii, își asumă riscuri și acționează. Nu ne-ar mai fi frică. Am fi liberi. Cu alte cuvinte, am începe să semănăm cu cei care în câteva decenii, acum 150 de ani, au făcut mii de km de cale ferată, drumuri, poduri, spitale, școli, licee, teatre, academii… Nu îi idealizăm, punem pe masă faptele. Ca să nu mai încurcăm punctele cardinale.
Prin urmare, Europa Liberă a decis să publice în zilele următoare o serie de articole, reportaje și galerii foto legate de prima mare modernizare a României, cea din vremea regelui Carol I. Cu ajutorul istoricilor, profesorilor, arhitecților și inginerilor intervievați, sperăm să vă aratăm că dacă ai o țară care nu merge bine, trebuie să o duci la reparat. Dar nu oriunde, ci direct la reprezentanță.
Așa că vă invităm să urmăriți campania jurnalistică „Țară în Service. Modelul Carol I”. De astăzi, la Europa Liberă.



Citește mai departe

Leave a Reply

Copyright © All rights reserved. | by AF themes.