May 7, 2021

Știri pe bune

Informații de ultima oră

PS Ambrozie, episcopul Giurgiului: Luați aminte la Mărturisitorii care n-u pregetat să-și pună în slujba Adevărului propria viață – pr Dumitru Stăniloae, pr Ilie Cleopa, pr Gherasim Iscu, pr Arsenie Boca, pr Iustin Pârvu, pr Arsenie Papacioc

16 min read


Vă propunem spre lectură scrisoarea pastorală transmisă de PS Ambrozie al Giurgiului la sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos (2021).
„Preacuvioși și preacucernici părinți, slujitori ai Sfintelor
Altare, dreptmăritori creștini și frați în Hristos Domnul,
Nu sunt graiuri, nici cuvinte care să cuprindă bucuria zilei
acesteia, bucurie izvorâtă din lumina Învierii lui Hristos
și din deplinătatea regăsirii noastre, a tuturor, înaintea
Sfântului Altar, în noaptea aceasta binecuvântată. Căutați la
înfățișarea sfintelor locașuri și veți vedea că „Biserica este lumea
întreagă și lumea întreagă este biserică, având cerul drept altar,
iar podoaba pământului ca naos” (1). Ascultați cântările Învierii,
puneți la inimă cuvântul plin de învățătură mântuitoare, priviți
cu luare aminte la lumina sfințitoare ce ni se împărtășește nouă,
tuturor, din preaplinul iubirii dumnezeiești. Acesta este foc ce luminează lumea întreagă, fără a se împuțina vreodată, viață
din Viața cea fără de moarte și dar din Darul ce niciodată nu se
sfârșește, ci pe toate le cuprinde și le sfințește. Hristos a înviat,
preaiubiții mei frați, și împreună cu El suntem chemați și noi să
ne ospătăm din ospățul Împărăției, având candelele aprinse și
sufletele înveșmântate în haină de nuntă. Aceasta este Sărbătoarea
Sărbătorilor, începătura credinței noastre, adeverirea nădejdii și
temelia mărturisirii! Aceasta este icoana Bisericii, căci ce altceva
este Biserica, dacă nu locul în care pregustăm Învierea lui Hristos,
Mântuitorul sufletelor noastre?
Astăzi, creștinii din toate colțurile lumii ortodoxe se salută
cu ,,Hristos a Înviat!”, mărturisind deopotrivă realitatea istorică
a morții și învierii Mântuitorului Iisus Hristos, dar și plinătatea
duhovnicească a sfărâmării porților iadului, prin care noi toți am
primit „har peste har”. În salutul acesta este cuprinsă întreaga
învățătură a Bisericii, esența credinței noastre și fundamentul
întregii activități ecleziale. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel – Dacă
Hristos nu a înviat, zadarnică este și propovăduirea noastră, zadarnică
este și credința voastră (I Cor. 15, 12 – 13) – nu trebuie interpretate
altfel decât din perspectiva mărturisirii jertfelnice a morții și
învierii lui Hristos. Prin această mărturisire ne arătăm în același
timp identitatea creștină și marcăm, prin intermediul ei, întreaga
lume, ca spațiu în care și prin care se lucrează mântuirea. Noaptea
de Înviere este un răstimp al unirii între nădejdea îndreptării lui
Adam cel Vechi și certitudinea răscumpărării venită prin Hristos
– Adam cel Nou. Puterea Învierii nu constă doar în caracterul său
tainic, ci și în puterea de a transforma inimi, de a tămădui și de
a oferi siguranță acolo unde certitudinile lumii acesteia nu pot
răspunde.
În Săptămâna Luminată a Sfintelor Paști, toate rânduielile
Bisericii trimit către realitatea atotcuprinzătoare a Învierii. Spun
Sfinții Părinți că toate slujbele din această perioadă reprezintă o
aducere aminte a momentelor de uimire și bucurie pe care le-au
trăit Ucenicii Domnului acum peste două mii de ani.
Încercat popor al lui Dumnezeu,
Cu dor am dorit să fim iarăși față către față, pentru ca
bucuria să ne fie deplină, după cuvântul Apostolului
(II Ioan 1: 12). Iată-ne din nou împreună în pridvorul
Învierii, așteptând cu emoție Lumina cea neapusă și înnoitoare!
Iată-ne din nou în rugăciune, laolaltă adunați, uniți prin credință
și dragoste! Iată, Hristos stă de față, primind jertfa noastră smerită
și împărtășindu-ne darul neprețuit al Învierii! Cum vom putea
afla cuvinte potrivite pentru a da glas, măcar și în parte, bucuriei
acesteia? Să nu lăsăm, însă, puținătatea vorbei să ne umbrească
sărbătoarea, ci cu râvnă să ne înălțăm mai degrabă inimile și
cugetele, pentru a pătrunde, pe cât ne este cu putință, Taina cea
Mare a Învierii. Sărbătorind Învierea, mărturisim adevărul iubirii
dumnezeiești, atât de mare și atât de aproape de noi, încât ni s-a
alăturat întru toate, afară de păcat (Filipeni 2: 7), pentru ca nici
unul dintre noi să nu mai suspine sub apăsarea păcatului și a
morții, ci să poată nădăjdui cu adevărat la îndreptare și izbăvire.
Noi nu mărturism o biruință omenească, nici nu ne ridicăm plini
de mândrie pentru propriile împliniri, după cum nici Mântuitorul
Hristos nu a făcut-o.
Vă privim în seara aceasta binecuvântată și, mai presus de
toate, dăm slavă lui Dumnezeu pentru bucuria aceasta a reîntâlnirii.
Nu sunt cuvinte îndeajuns pentru a înfățișa durerea preoților care
au slujit Paștile trecute singuri, departe de credincioșii lor. Știm că inimile v-au fost aproape, unele de celelalte, avem încredințarea
că toate cele ale Paștelui s-au săvârșit, însă, dincolo de strădaniile
noastre, tristețea a părut să-și facă loc în suflet. De aceea, astăzi
nu putem să mai lăsăm duhul acesta al tristeții să ne țină înrobiți,
ci mai degrabă se cuvine să ne ridicăm glasurile împreună și să
mulțumim pentru toate, înțelegând că Dumnezeu, Cel în Treime
Slăvit, nu și-a întors fața de la noi, ci ne-a întărit și ne-a dăruit
puterea pentru a trece peste această tulburare.
Ne-a fost dat să petrecem vremuri pe care nu ni leam fi închipuit vreodată. Neliniștea și tulburarea, spaima și
necunoașterea, îndoiala și necredința s-au înfățișat fără de rușine
lumii acesteia, cerând cu glas mare să ne cearnă și să ne alipească
de partea osândei și a pieirii. Mulți s-au lăsat îngenunchiați, însă și
mai mulți s-au ridicat, cu nădejde înnoită în puterea dumnezeiască.
Unii au strigat „Unde este Dumnezeu?”, neînțelegând apropierea
Sa de noi și au ales să privească în altă parte, oriunde li s-a părut
că pot afla păsuire pentru propriile neputințe. Nu au căutat
înlăuntrul lor, nici în cei de lângă ei, nici în frumusețea lumii ce nu
încetează vreodată să ne uimească. Încetul cu încetul, aceste glasuri
s-au reunit într-un cor al necredinței și al hulei, al raționamentelor
reci și al micimii sufletești. Au căutat și au aflat propovăduitori ai
neadevărului, gata oricând să le liniștească tulburarea cu tot felul
de sfaturi la îndemână, să le ofere soluții pline de ușurătate și să
le adoarmă conștiința. Nu au cercetat însă Adevărul ce a rămas
mereu lângă ei, ce le-a străjuit cu bunătate fiecare clipă a vieții,
iar neadevărul înveșmântat în haină sclipitoare a cunoașterii
a rodit, precum buruienile în jurul spicului de grâu, astfel
că taina mântuitoare a morții și învierii lui Hristos a devenit
prilej de sminteală, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, o
credință învechită a unei vremi de curând apuse, rămășiță a unei conștiințe prea puțin deprinsă de cunoștiința lumii acesteia noi. În
Dumnezeiasca Liturghie au văzut doar o rânduială de neînțeles,
Sfânta Împărtășanie-doar o părere ce se poate altera oricând, prin
răspândirea molimei, iar Botezul- prilej de hulă și sminteală. Mulți
se vor întrarma cu necredința și batjocura, socotind că astfel slujesc
adevărul, uitând că acesta nu este doar o idee la îndemâna oricui,
ci Calea, Adevărul și Viața sunt Hristos Domnul (Ioan 14: 6), ce se
câștigă prin trudă și credință mărturisitoare.
În această zi a Învierii să iertăm toate, în așa fel încât, cum ne
povățuiește Sfântul Ioan Gură de Aur în ziua aceasta, „să intrăm
toți în bucuria Domnului nostru” și, mai ales, să rămânem tari și
uniți întru dreapta credință. Plecați genunchii inimilor și cereți de
la Hristos Domnul să vă dăruiască putere de înțelegere și ajutor,
mărturisiți-vă duhovnicilor și ascultați de îndrumarea Bisericii.
Nu vă smintiți de cei ce îndrăznesc să hulească dreapta credință,
ci, mai degrabă, feriți-vă de ei, pentru ca ura să nu prindă rădăcini.
Preaiubiți frați întru Hristos,
Sunt mulți care contestă astăzi valoarea jertfei Mântuitorului,
valoarea muceniciei, preferând o abordare în duhul
acestei lumi secularizate. Uităm însă că adevărata măsură
după care ne vor fi judecate faptele nu face parte din categoriile
omenești, ci dumnezeiești. Mai mult, Hristos – Dumnezeu și Om
ne va judeca din singura perspectivă adevărată a comuniunii
cu Dumnezeu. În afara ei nu avem de-a face decât cu forme
fără consistență și fără valoare. Mulți vor susține că martirajul
face parte din epoca primelor secole creștine. Cu toate acestea,
asistăm astăzi, mai mult decât oricând, la o campanie intensă de
denigrarea a valorilor Ortodoxiei. Nu sunt copiii noștri învățați
că Biserica și rânduielile ei țin de o mentalitate învechită? Nu ni se propun și, adesea, se impun norme pe care nici cel mai elementar
bun simț nu le-ar putea accepta? Ei bine, acestea sunt condițiile
ce creează premizele martiriului modern. De aceea, cu stăruință
vă îndemn să nu lăsați neputința și deznădejdea să vă tulbure
cugetele. Când veți slăbi în rugăciune, să aveți încredințarea că
cei ce vă sunt cu adevărat aproape se roagă împreună cu voi, ca
să nu cădeți în ispită. Deschideți larg inima înaintea părinților
duhovnici și îngăduiți-le să taie cu bisturiul povățuirii înțelepte
ceea ce voi înșivă, singuri fiind, nu mai puteți înlătura. Nu pierdeți
nădejdea în puterea dumnezeiască, nu dați uitării mijlocirea Maicii
Domnului și a sfinților celor bineplăcuți lui Dumnezeu, amintiți-vă că acolo unde ne vom afla adunați întru credință, și Hristos
va sta în mijlocul nostru. Iar dacă, din prea multă slăbiciune sau
necunoștință vom cădea, să îndrăznim a ne ridica, nădăjduind în
îndreptare, știind că nimeni nu ne va putea sta împotrivă, de vreme
ce Domnul Dumnezeu Cel iubitor de oameni este împreună cu noi
(cf. Romani 8: 31).
Cu cât durerea și slăbiciunea vor înainta, neputința își va
face și ea sălaș în inimile noastre, dorind ca astfel să ne prindă
cu totul în mrejele ei. Atunci, doar credința va fi cea care ne va
izbăvi dintr-o asemenea cădere, căci doar prin credință vom
înțelege că nu moartea și suferința ne au în stăpânire, ci noi le
suntem biruitori, întru Învierea Domnului. Nu aceasta este,
oare, învățătura pe care este temeluită viața noastră în Biserică?
Murim împreună cu Hristos și înviem împreună cu El, ca făpturi
noi și fii preaiubiți ai Părintelui Ceresc. Biruința lui Hristos nu
este vremelnică, ci veșnică; nu aduce robie, ci dezrobește; nu ne
umple de tulburare, ci ne dăruiește nădejde. Cu dreptate, unul
dintre marii mărturisitori ai vremurilor noastre, vlădica Nicolae
Velimirovici, ne învăța astfel: „Victoria Lui Hristos nu este înălțare de Sine, ci iubire; nu e luare, ci dăruire. Cuceritorii pământului
câștigă biruința; Hristos este singurul care o aduce altora. Niciun
învingător din lume n-ar vrea să-i scape din mână biruința și s-o ia
altul; singur Domnul Cel Înviat dă biruința cu mâinile-I amândouă
fiecăruia dintre noi; singur El nu se mânie, ci Se bucură când, prin
biruința Lui, suntem noi mai bogați, mai slăviți, mai puternici” (2).
Cuvintele acestea au fost rostite în vreme de aspră prigoană a
Bisericii și ele s-au adeverit întru totul, făcând cunoscută puterea
dumnezeiască atotcuprinzătoare, pe care nici porțile iadului nu
o vor putea birui. Ele sunt la fel de folositoare și astăzi ca atunci,
pentru că, într-adevăr, în spatele îndrăznelii bolii, putem întrezări
războiul nevăzut întru apărarea credinței în Hristos Domnul, Cel
mort și înviat pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire.
Despre ce victorie vom vorbi, însă, câtă vreme omenirea
pare mai degrabă îngenuncheată? Sunt multe chipuri ale acesteia,
iar cei ce iau aminte la învățătura Bisericii vor înțelege deplin.
Înainte de toate, este victorie împotriva păcatului și a morții, în
care omul se afundase prin neascultare și mândrie. Se va spune,
totuși, că și păcatul, și moartea există încă și nu este greșit cuvântul.
Greșită este perspectiva din care privim realitatea aceasta. În
Adam, omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, iar în Hristos devenim
făpturi noi, chemați către lumină și nu oameni orbi, înrobiți
propriilor neputințe. Despre o astfel de biruință grăim, o biruință
cum nu a mai fost și nu va mai fi. Singura ce ne aduce nu doar
slava, ci și îndreptarea și desăvârșirea. Singura întru care și prin
care devenim oameni noi și fii ai lui Dumnezeu preaiubiți.
Drept aceea, suntem chemați să ne bucurăm, însă cu bucurie
plină de credință, întărită prin curăție și mărturisire. Aceasta este arma cea mai potrivită împotriva duhului de tulburare al
acestui veac, o armă încercată de părinții noștri, vădită prin focul
prigoanelor și al hulelor. Mărturisirea credinței nu vine să dezbine,
ci să aducă pace. Nu va arunca niciodată piatra, ci va mângâia, va
tămădui și va ierta. Credința nu este potrivnică cugetării, ci este
sprijinul acesteia și ceea ce omul a izbândit prin puterea minții,
credința vine să așeze în bună rânduială. Luați aminte la viața
Dumnezeieștilor Părinți și Mărturisitori, iar dacă vi se vor părea
prea îndepărtate veacurile acelea, priviți la Mărturisitorii zilelor
noastre. Îi pomenim cu evlavie pe cei ce au avut tăria să se ridice
împotriva necredinței în vremurile acestea – părintele Dumitru
Stăniloae, părintele Ilie Cleopa, părintele Gherasim Iscu, părintele
Arsenie Boca, părintele Iustin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc,
sau chiar părintele profesor Florian Boitan – și lor li se adaugă un
hrisov mult mai mare de părinți monahi, ierarhi, preoți și diaconi,
dar și laici cu mare evlavie, care nu au pregetat să-și pună în slujba
Adevărului chiar și propria viață, devenind, astfel, icoane ale
mărturisirii. Căci ce altceva este icoana, după spusele Sfântului
Ioan Damaschin, decât „chipul văzut al mărturisirii credinței și al
lucrării lui Dumnezeu prin oameni, în lumea aceasta” (3).
Pe temelia suferinței și jertfei lor se înalță slujirea și misiunea
celor ce petrec în acest vremuri atât de tulburi. Sigur că ne va fi
greu multora dintre noi să ajungem la înălțimea duhovnicească a
acestora, însă putem învăța multe din lucrarea lor: tăria credinței
și dragostea pentru Hristos, iubirea de dreptate, dorința de
bună-rânduială și de pace, curajul de a rosti adevărul, chiar și în
împărăția minciunii. 
Drept-măritori creștini,
Anul acesta ne aducem aminte, dincolo de încercările bolii,
de cei plecați departe, în căutarea unui rost mai bun.
Mai ales acum, când distanța și separarea au devenit în
multe situații obligatorii, dorul de cei plecați de acasă este și mai
mare. Sunt mulți românii ce au luat drumul străinătății și la fel de
mulți părinții și copiii rămași acasă, cu dorul după cei dragi, aflați
departe. Pe aceștia Biserica nu i-a dat uitării, ci s-a făcut punte și
vestitoare a gândurilor, bucuriilor și tristeților lor. Răspândiți în
toate colțurile lumii, românii nu s-au regăsit decât în Biserică și
Biserica le-a devenit a doua casă. Acolo și-au plâns părinții plecați
din lumea acesta și la căpătâiul cărora nu au putut veni grabnic,
acolo și-au botezat copiii, în rânduiala și limba lor, acolo au găsit
alinare și sprijin, acolo au putut râde sau plânge, acolo au putut
vorbi nestingheriți românește. Alături le-au fost preoții și de la
ei au învățat că biserica este, înainte de toate, o familie mare și
binecuvântată. Nevoile lor sunt la fel de multe ca ale noastre, ale
celor rămași în țară și, sub vălul părelnic al unei vieți mai bune,
se ascunde dorul de casă, de mamă și de tată, de copii. Pentru a-l
ostoi, nu bunăstarea a fost leacul, ci viața în biserică, rânduielile
săvârșite ca acasă, prin satele și orașele noastre, portul popular
purtat cu mândrie, colindele și „Hristos a înviat!”, rostite în cea
mai curată limbă românească. Pe toți aceștia nu trebuie să-i uităm,
ci, cu gândul măcar, să le fim alături, pentru ca pribegia să le fie mai
ușoară și să le aducă aminte că acasă au mereu ușa larg deschisă.
De asemenea, tot în acest an, facem aducere aminte despre
cei răposați în dreapta credință și despre locurile de veci în care
aceștia odihnesc. Nu este o comemorare a morții, ci a Învierii, căci
fiecare mormânt din cimitirele noastre este o ușă către Împărăția
lui Dumnezeu. La căpătâiul celor adormiți ne plângem dorul și singurătatea, acolo aprindem candela și lumânarea cu nădejdea
revederii în ceata celor drepți, acolo punem o părticică din sufletul
nostru, lângă crucea mamei sau a tatălui, lângă crucile bunicilor
și bătrânilor noștri, lângă crucile celor ce și-au dat viața pentru
ca noi să petrecem într-o lume mai bună. Se cuvine, așadar, mai
ales în momentele acestea, să ne aducem aminte de cei adormiți,
pentru ca țărâna din care suntem alcătuiți să devină pământ
roditor întru nădejdea Învierii. Fiecare Sfântă Liturghie este un
prilej prin care sunt pomeniți ierarhii Bisericii, ctitorii, miluitorii și
binefăcătorii sfintelor lăcașuri, eroii, ostașii și luptătorii români din toate
timpurile și locurile care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și
în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe strămoșești,
pentru întregirea neamului, pentru libertatea, unitatea și demnitatea
poporului român, precum și toți cei adormiți din neamurile noastre.
Să nu ne înstrăinăm, așadar, niciodată de credința în care au fost
botezați și au adormit strămoșii noștri, pe care ne-au lăsat-o ca pe
o moștenire sfântă.
Iubiții mei,
Vremurile acestea sunt, într-adevăr, vremuri de încercare,
însă nu lui Dumnezeu trebuie să-i cerem socoteală
pentru toate cele ce ni se întâmplă, ci nouă înșine. Boala
și suferința nu vin de la El, ci de la noi și de la purtarea noastră.
De aceea, înainte de toate, să fim încredințați că lupta pe care o
avem de dus este cea cu propria noastră purtare. Trebuie să ne
îndepărtăm de tot ceea ce aduce dezbinare și ură, să fim cu luare
aminte la noi înșine, înainte de a-i judeca pe ceilalți. Suferința
ar trebui să ne întărească în dragoste și bunătate, nu în izolare
și în ură. Pe acestea din urmă se cuvine să le dăm de-o parte și
să înțelegem că, atâta vreme cât ne socotim drept-credincioși, nu putem viețui ca și cum singurele care ar conta sunt doar viețile
noastre. Hristos nu este doar în noi, ci și în cei de lângă noi, copii
sau bătrâni, și în sufletul fiecăruia sădește sămânța Învierii.
De aceea, vă îndemn, cu părintească dragoste, să nu-i uitați
pe cei aflați în nevoie și în suferință. Nu-i uitați nici pe medicii
care îi îngrijesc pe cei bolnavi, pe învățătorii și profesorii care se
ostenesc să ne învețe copiii, nu-i uitați pe toți cei ce se ostenesc să
trecem cu bine peste aceste încercări. Nu vă uitați preoții și puneți
la inimă cuvintele lor, fiind încredințați că povața lor vă este spre
sprijin și mântuire. Înțelegeți că rugăciunile lor trebuie însoțite de
rugăciunile voastre, ale tuturor, pentru că doar astfel vom putea
simți cu adevărat puterea și lucrarea harului dumnezeiesc. Peste
toate, rămâneți tari în credință, mărturisiți Adevărul, purtați-vă cu
bună cuviință și nu uitați că, de vreme ce „Dumnezeu este pentru
noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8: 31).
Vă îmbrățișez cu părintească dragoste, purtându-vă în
inimă și în rugăciune, încredințat fiind că, prin voia Domnului,
cu mijlocirea Maicii Domnului și a tuturor sfinților, ne vom regăsi
pacea și liniștea, sănătatea și bucuria cea duhovnicească a vieții.
Hristos a Înviat!
Al vostru către Domnul rugător și de tot binele doritor,
† AMBROZIE

 EPISCOPUL GIURGIULUI
1 – Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia III, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000,
p. 17.
2 – Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, ediția a II-a, traducere Anca Sârbulescu,
Ed. Ileana, București, 2006, p. 216. 
3 – Cf. Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor I. 4 – 6, traducere
Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1998, pp. 40 – 42.” 
Sursa: Episcopia Giurgiului

 



Citește mai departe

Leave a Reply

Copyright © All rights reserved. | by AF themes.