May 16, 2021

Știri pe bune

Informații de ultima oră

Ion Gavrilă Ogoranu, stânca de fier a Munților Făgăraș. Mărturiile lui Nicolae Purcărea și Teofil Mija și ale Mariei Pătrașcu la 15 ani de la plecarea Voievodului Carpaților la Ceruri (1 mai 2006)

19 min read


La 15 ani de la mutarea la Domnul a liderului grupului de rezistență armată anticomunistă de pe versantul nordic al Munților Făgăraș, Ion Gavrilă Ogoranu (1 mai 2006), vă prezentăm un Cuvânt  și două mărturii de excepție despre Voievodul Munților. Mărturisesc despre personalitatea luptătorului anticomunist făgărășean foștii deținuți politic Nicolae Purcărea și Teofil Mija, în emisiunea „Luptătorii Anticomuniști ai României”. Frații de cruce ai lui Ion Gavrilă Ogoranu depun aceste mărturii, în anul 2009, după ultima lor participare la comemorarea luptătorilor din munți, ce are loc an de an la Mănăstirea Sâmbăta de Sus.
Emisiunea a fost realizată de regretata jurnalistă Maria Petrașcu, apriga făgărășeancă care a murit în urma suferinței cauzate în urma loviturilor peste față administrate de un mardeiaș maghiar, cu pretenții de revoluționar. Partea I a emisiunii:


Partea a II-a a emisiunii:

Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Dr. Teofil Mija, fost deținut politic timp de 17 ani, despre Ion Gavrilă Ogoranu, liderul grupului de rezistență armată anticomunistă din Munții Făgărașului
Cuvântul de față l-am rostit la Întrunirea Rezistenței Anticomuniste, ținută la Brașov, în 8 mai 2006, cu participare internațională, în frunte cu binecunoscutul luptător anticomunist rus Vladimir Bukovski, invitat special. La această Întrunire s-a păstrat un moment de reculegere și s-a exprimat regretul participanților pentru trecerea în “lumea celor drepți” a lui Ion Gavrilă Ogoranu.
Cu ocazia acestei ședințe pregătite și planificată organizatoric cu o lună în urmă, Ion Gavrilă Ogoranu trebuia să fie decorat pentru întreaga sa activitate anticomunistă. Decorația și premiile care i se cuveneau au fost predate prietenului său bun, Nae Purcărea, ambii începând lupta anticomunistă și detenția politică încă din timpul dictaturii Antonescu, pe atunci fiind doar elevi de liceu.
Asociația “15 Noiembrie 1987” va promova ideea organizării la Brașov a unui Memorial Ion Gavrilă Ogoranu, iar Centrul Rezistenței Anticomuniste va purta numele lui.
În 4 mai 2006 a avut loc înmormântarea luptătorului anticomunist, eroul nepereche Ion Gavrilă Ogoranu, în cimitirul comunei Sântimbru, satul Galțiu, județul Alba. Au asistat sute de credincioși localnici și din comunele învecinate, precum și colegi, prieteni, camarazi de luptă anticomunistă, supraviețuitori, veniți din aproape toată țara, din București, Constanța, Galați, Iași, Suceava, Maramureș, Oradea, Alba-Iulia, Arad, Sibiu, Făgăraș, Timișoara, Craiova, Târgoviște, Ploiești etc.
Regretabil a fost faptul că și de această dată au lipsit reprezentanții autorităților statului, la fel ca la înmormântarea, cu doi ani în urmă, a luptătoarei anticomuniste Elisabeta Rizea, din comuna Nucșoara-Muscel, de asemenea o eroină legendară a neamului românesc.
Presa din câteva orașe transilvănene, și mai puțin cea centrală, a anunțat totuși acest trist eveniment național.
Biserica satului, hărăzită să adăpostească această dureroasă despărțire, s-a dovedit prea mică pentru toți cei care veniseră să-l însoțească pe ultimul drum pe eroul Ion Gavrilă Ogoranu.
Mulțimea de credincioși a așteptat pe ulița din fața bisericii terminarea slujbei de înmormântare, iar organizatorii au hotărât să fie rostite la cimitir cuvintele de adio ale acelor foarte mulți doritori să-și îndeplinească o astfel de îndatorire. Dar și micul cimitir sătesc s-a dovedit a fi neîncăpător pentru întregul cortegiu funerar.
Și astfel s-a pogorât în mormânt Ion Gavrilă Ogoranu, în sunetele triste ale unui marș funebru cântat de fanfara comunală și ale Imnului Eroilor căzuți, cântat de toți camarazii săi de luptă. Acum și aici și-a găsit cu adevărat liniștea falnicul și rezistentul trup al camaradului nostru Ion Gavrilă Ogoranu, trup istovit și doborât în sfârșit de o boală neîndurătoare, dar niciodată învins de diabolicii securiști ateo-comuniști, în timp de aproape de 30 de ani de urmărire fără a-i da de urmă, iar după ce s-au întâlnit față-n față, arestat pentru scurt timp, a fost salvat din ghearele securiștilor la intervenția însăși a președintelui Nixon al Americii, primul pământean la acea oră. Securiștii n-au mai îndrăznit să-l execute – el fiind condamnat la moarte în contumacie – dar în următorii mai bine de 20 de ani până la evenimentele din 1989 l-au supravegheat pas cu pas, zi și noapte, aceeași diavoli cu chip de om.
A crezut și a sperat că întreaga suflare românească, cu excepția securiștilor, a nomenclaturiștilor, trădători înstrăinați de neamul românesc, că odată cu dispariția cuplului de împușcați în ziua de Crăciun a anului 1989 va fi eliberată țara de comuniști și de comunism. Dar cruntă dezamăgire a fost pentru el și pentru noi, toți camarazii săi. El a simțit-o înaintea noastră căci, așa viteaz cum îl știam, a alergat într-un suflet la București, răzbătând până la balconul sediului central al PCR, ocupat deja de cei instruiți de către “ocultă” ca să preia puterea politică, majoritatea neocomuniști. Aceștia nu i-au permis lui Ion Gavrilă Ogoranu să se adreseze țării și să arate direcția și coordonatele pe care în mod firesc ar fi trebuit să evoluăm în perioada de tranziție, de la comunism la capitalism.
Și a trăit o nouă decepție, o nouă bătălie pierdută, dar care totuși nu l-a înfrânt, căci era convins că înfrânți sunt numai cei care renunță la luptă. El a continuat să lupte, deși vedea bine că momentul decembrie 1989 a venit prea târziu pentru generația noastră de studenți din anii 1940-1948, și cum neocomuniștii, autoinstalați la putere, erau aceeași securiști care l-au aclamat, iar mai apoi l-au executat pe patronul lor, Ceaușescu (metodă preluată de la Lenin și Stalin), era normal ca aceștia să nu se teamă decât de foștii deținuți politic și, mai ales, de acei supraviețuitori anticomuniști, în frunte cu Ion Gavrilă Ogoranu.
Și astfel s-a pogorât în mormânt Ion Gavrilă Ogoranu, în sunetele triste ale unui marș funebru cântat de fanfara comunală și ale Imnului Eroilor căzuți, cântat de toți camarazii săi de luptă. Acum și aici și-a găsit cu adevărat liniștea falnicul și rezistentul trup al camaradului nostru Ion Gavrilă Ogoranu, trup istovit și doborât în sfârșit de o boală neîndurătoare, dar niciodată învins de diabolicii securiști ateo-comuniști, în timp de aproape de 30 de ani de urmărire fără a-i da de urmă, iar după ce s-au întâlnit față-n față, arestat pentru scurt timp, a fost salvat din ghearele securiștilor la intervenția însăși a președintelui Nixon al Americii, primul pământean la acea oră. Securiștii n-au mai îndrăznit să-l execute – el fiind condamnat la moarte în contumacie – dar în următorii mai bine de 20 de ani până la evenimentele din 1989 l-au supravegheat pas cu pas, zi și noapte, aceeași diavoli cu chip de om.
A crezut și a sperat că întreaga suflare românească, cu excepția securiștilor, a nomenclaturiștilor, trădători înstrăinați de neamul românesc, că odată cu dispariția cuplului de împușcați în ziua de Crăciun a anului 1989 va fi eliberată țara de comuniști și de comunism. Dar cruntă dezamăgire a fost pentru el și pentru noi, toți camarazii săi. El a simțit-o înaintea noastră căci, așa viteaz cum îl știam, a alergat într-un suflet la București, răzbătând până la balconul sediului central al PCR, ocupat deja de cei instruiți de către “ocultă” ca să preia puterea politică, majoritatea neocomuniști. Aceștia nu i-au permis lui Ion Gavrilă Ogoranu să se adreseze țării și să arate direcția și coordonatele pe care în mod firesc ar fi trebuit să evoluăm în perioada de tranziție, de la comunism la capitalism.
Și a trăit o nouă decepție, o nouă bătălie pierdută, dar care totuși nu l-a înfrânt, căci era convins că înfrânți sunt numai cei care renunță la luptă. El a continuat să lupte, deși vedea bine că momentul decembrie 1989 a venit prea târziu pentru generația noastră de studenți din anii 1940-1948, și cum neocomuniștii, autoinstalați la putere, erau aceeași securiști care l-au aclamat, iar mai apoi l-au executat pe patronul lor, Ceaușescu (metodă preluată de la Lenin și Stalin), era normal ca aceștia să nu se teamă decât de foștii deținuți politic și, mai ales, de acei supraviețuitori anticomuniști, în frunte cu Ion Gavrilă Ogoranu.
Zadarnic s-a mai zbătut în continuare Ion Gavrilă Ogoranu pentru înființarea unui partid al tuturor deținuților politic, căci între timp apăruse Asociația Foștilor Deținuți Politic din România, formație eterogenă și incapabilă de a se opune metodelor de perpetuare a comunismului sub formă de neocomunism. În van a prezentat Ion Gavrilă Ogoranu și un proiect de întemeiere a Fundației Luptătorilor din Rezistența Armată Anticomunistă. Acest proiect avea să se piardă în hățișurile birocrației. În realitate, au fost obstacole premeditate ca să se zădărnicească pentru totdeauna coagularea forțelor anticomuniste autentice, care să lupte hotărât și consecvent împotriva tuturor vinovaților de dezastrul țării, de distrugerea elitei neamului românesc.
Dar Ion Gavrilă Ogoranu a rămas convins până la moarte că, chiar dacă rămân tot mai puțini cei ce nu acceptă neocomunismul, totuși istoria ne-a dovedit că ”cei puțini”, elita, au fost purtătorii, salvatorii și înfăptuitorii idealurilor înalte de biruință. Și pentru împlinirea acestui ideal, a acestui crez, a acestui vis, pe care Ion Gavrilă Ogoranu l-a trăit clipă de clipă în toată ființa sa, nu și-a permis odihnă, rabat, compromis sau dezertare. A rămas egal cu sine însuși până în ceasul morții.
Pentru a-l înțelege și a-l defini mai bine pe Ion Gavrilă Ogoranu voi aminti câteva din cuvintele rostite de el în iulie 2005, la monumentul de la Mânăstirea Sâmbăta, cu ocazia comemorării anuale a eroilor luptători anticomuniști din munții Făgărașului. Iată ce a spus printre altele:
“Deși suntem la vârste înaintate, noi nu ne-am terminat încă datoria față de țară. Noi nu ieșim la pensie decât atunci când ne vor bate cuiele în cele patru scânduri. Și avem datoria ca idealurile noastre să le trecem în mâna celor tineri, ca să le ducă mai departe. Pentru că vrem ca țara noastră să rămână aproape de Dumnezeu, în așa fel încât spiritul creștin să se reverse în tot ce are țara mai bun, în cultură, în justiție, în legi și obiceiuri, în viața de zi cu zi. Noi nu ne-am terminat misiunea odată cu căderea comunismului. Iar idealurile sunt aceleași pentru toate timpurile.”
Testamentul alcătuit de Grupul Carpatin Fagărășean, pe muntele Buzdugan, în Săptămâna Mare a anului 1954, i-am cerut voie lui Ion Gavrilă Ogoranu, cât era încă în viață, ca să ne permită să ni-l însușim și noi, luptătorii din alte grupuri de rezistență armată anticomunistă. Acest testament am reușit să-l public în cartea pe care am dedicat-o colegului meu Ioan Golea. Redau din acest testament următorul text:
„Pe potecile munților acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și crezul nostru am purtat ca o povară scumpă visuri, doruri și gânduri izvorâte și călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor să vie.”
Prin teroare și frică, regimul comunist a reușit să reducă la tăcere o țară întreagă, cu excepția zonelor deținute de centre de rezistență armată din munți, printre care primul a fost cel condus de Ion Gavrilă Ogoranu din munții Făgărașului. Aceste centre s-au înscris și vor rămâne în adevărata istorie a neamului și a celorlalte țări înrobite de comuniști drept acte de eroism și vitejie, ce vor spăla rușinea lașilor, trădătorilor și colaboratorilor intrați în solda dușmanului cotropitor și asupritor.
Ion Gavrilă Ogoranu va rămâne în istoria neamului românesc ca un simbol al rezistenței luptei armate împotriva comunizării și slavizării țării noastre, al acelor eroi dispuși să meargă până la jertfa supremă, care n-au vrut să accepte condiția impusă de ”cei trei mari” care au câștigat războiul, adică intrarea României în infernul comunist rusesc pe timp de 50 de ani.
În perioada 1945-1948 Ion Gavrilă Ogoranu a fost student la Facultatea de Agronomie din Cluj – Mănăștur (după 1945 mănășturenii au scris pe un zid înalt la intrarea în comună: “Până aci democrația, de aici înainte Mănășturul”). Aici și acum ne-am cunoscut mai bine și am rămas prieteni nedespărțiți până la moarte.
Ca student la Cluj, Ion Gavrilă Ogoranu a activat și în grupele studenților agronomi care făceau parte din Centrul Studențesc Ion Moța. În acel Centru activau cei mai buni studenți la carte, “elita studențimii române”, purtătorii luptei și conștiinței național-creștine, stegarii anticomunismului.
Ion Gavrilă Ogoranu era ajutorul șefului Grupului de studenți legionari de la Agronomie, eminentul student Vlad Manole, din Banat, condamnat după 1948 la 15 ani de închisoare pentru activitate anticomunistă, ani pe care i-a executat în diabolica închisoare din Aiud, decedând la scurt timp după eliberare.
Calitățile de bun organizator și bun gospodar și le-a dovedit Ion Gavrilă Ogoranu din plin în această perioadă postbelică, de grea încercare și suferință pentru întreg neamul românesc. Rușii ne luau cu japca în contul armistițiului tot ce le cădea în cale. Peste țară s-a așternut o sărăcie cumplită cu tot felul de lipsuri, mai ales alimentare. O secetă abătută asupra Moldovei în 1946, după ce locuitorii acestei provincii fuseseră jefuiți după ocuparea de către ruși, i-a adus pe acești frați ai noștri, muritori de foame, în culmea disperării.
În acea vreme, mulți români din Basarabia, din Bucovina și chiar din Moldova de dincoace de Prut se refugiaseră în Transilvania, fugind din calea hoardelor bolșevice. Printre refugiați s-au aflat și studenți de la universitățile din Chișinău, Cernăuți și Iași, la Universitatea din Cluj. Împreună cu Ion Gavrilă Ogoranu am organizat în cadrul Centrului Studențesc Ion Moța din Cluj un grup de studenți voluntari care să asigure repartizarea de ajutoare, în primul rând alimentare, pentru acești studenți refugiați. Noi, cei din Ardeal, împărțeam alimentele noastre primite de acasă, cu studenții refugiați, iar din sumele de bani de care dispuneam pentru întreținerea noastră am reușit să procurăm alimente mai ieftine din satele din Transilvania, pe care le comercializam la prețul pieței la Cluj, reușind astfel să repartizăm frățește bunurile alimentare astfel procurate.
Dar cel mai mare ajutor pe care l-am putut oferi colegilor noștri refugiați a venit tot din partea lui Ion Gavrilă Ogoranu.
El făcea parte dintre studenții care conduceau cantina Facultății de Agronomie. În această calitate el reușea să obțină gratis zilnic câte cinci bonuri pentru masa de amiază, pe care noi le repartizam prin rotație acestor colegi refugiați, ca să aibă și ei astfel o masă caldă cel puțin de două ori pe săptămână, la cantina agronomiștilor din Mănăștur. După eșecul grevei generale a studenților clujeni din luna iulie 1946, noi, studenții cunoscuți ca inițiatori și organizatori ai grevei, a trebuit să ne ascundem ca să nu fim arestați de poliție, condusă de chestorul Crăciun, cel ce va deveni mai târziu comandantul închisorii Aiud, reeducatorul și asasinul elitei neamului românesc. Salvatorul nostru și de această dată s-a dovedit a fi tot Ion Gavrilă Ogoranu, care ne-a repartizat pe la familii de români mănăștureni, binecunoscuți de el, unde am rămas până a trecut pericolul, iar apoi am plecat fiecare pe la casele noastre, scăpând deocamdată de urmărirea Poliției din Cluj.
O altă activitate a lui Ion Gavrilă Ogoranu în acea perioadă, cunoscută numai de noi, a fost aceea în care l-a cunoscut pe Costache Oprișan, șeful Fraților de Cruce pe țară în perioada 1945-1948. Acesta se înscrisese și frecventa Facultatea de Filozofie a Universității din Cluj, după ce a revenit în patrie, eliberat din lagărele de muncă din Germania, în care au fost deținuți legionarii după lovitura de stat dată de generalul Antonescu în ianuarie 1941. Costache Oprișan a fost studentul despre care atât Lucian Blaga cât și D.D. Roșca, cei mai renumiți profesori din universitatea clujeană, au afirmat că în întreaga lor carieră universitară nu au mai întâlnit un student mai bun decât acesta.
În această perioadă și în timpul acestei colaborări, lui Ion Gavrilă Ogoranu i-a fost încredințată reorganizarea Frățiilor de Cruce de la liceele din Transilvania, investind în această acțiune prioritară mult suflet și multă energie.
În Cluj, Ion Gavrilă Ogoranu a rămas până au început arestările de studenți din 15 mai 1948. A reușit să scape din încercuire și să ajungă în munții Făgăraș. Se retrage în acești munți cu un grup de elevi, studenți și alți luptători anticomuniști făgărășeni, reușind să organizeze cel mai numeros și mai viteaz grup de rezistență armată anticomunistă timp de opt ani. Cele șase volume pe care le-a scris, intitulate “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, sunt mărturii și documente despre rescrierea adevăratei istorii a neamului românesc căzut după 23 august 1944 sub cizma muscalo-comunistă.
Ion Gavrilă Ogoranu descrie în această carte și situația din căminul studenților de la Agronomie din Cluj, unde a locuit și el în perioada studenției sale, din 1945 până în luna mai 1948, când a început arestarea studenților “reacționari”. Viorel Gheorghiță, student pe atunci la Facultatea de Litere și Filosofie-Cluj, arestat și el în acea perioadă, scrie în lucrările sale cum colonelul Rafila (străin de neam), șeful Securității din Arad, se lăuda că ei, securiștii, în acea blestemată noapte de 15 mai, au reușit să aresteze un număr de 15.000 de legionari, în majoritate intelectuali, studenți și țărani. Arestările au continuat în toate universitățiile din țară, reușind ca din totalul de 14.000 de studenți câți eram pe atunci la cele patru universități (București, Iași, Cluj și Timișoara), să aresteze în jur de 3.000, dintre care 2.000 su fost condamnați, iar dintre aceștia, 1.000 au ajuns la închisoarea Pitești, unde au fost supuși reeducării, masacrării.
Ion Gavrilă Ogoranu consemnează în cartea sa cum unii dintre studenții din cămin, trădători și colaboratori ai Securității, îi însoțeau noaptea pe acești călăi prin dormitoarele studenților, arătându-le paturile în care dormeau studenții reacționari pentru a fi arestați. Unul dintre aceste iude, care și-a predat colegii pe mâna securității, a fost colegul de an de facultate al lui Ion Gavrilă Ogoranu, anume Nicolae Giosan, care a fost răsplătit nu cu 30 de arginți, ci cu postul de ministru al agriculturii.
Ca unul dintre supraviețuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu și camarad de lupte din perioada studenției clujene 1945-1948, am rămas și unul dintre medicii care l-am tratat și încurajat în boala pe care a suportat-o și a acceptat-o în ultimele luni de viață ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele științei omenești să-l smulgem din ghearele morții. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:
-Teo, să știi că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt!
Și spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeași profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America și care și-a închinat întreaga viață luptei pentru apărarea și salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit și a difuzat gratis cărți despre România și neamul nostru înlănțuit, la toate bibliotecile universitare din lume, inclusiv în țările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanță, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activități ale întregului exil românesc.
Cei doi eroi, Traian Golea și Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în țară, pe pământul strămoșesc, în “casele” lor.
Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieții sale, ca să moară și să fie înmormântat în țara pentru care și-a jerfit întreaga viață, îndeosebi cei 57 de ani de exil. Îmi amintesc și nu voi uita niciodată cum, însoțindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004, de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Brașov, unde o tânără doctoriță l-a primit protocolar și l-a întrebat sec:
– Ce vă doare?El a privit-o mai insistent și apoi i-a răspuns cu obișnuitul zâmbet care-l caracteriza:
– Nimic nu mă doare, domnișoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poți înțelege și nici nu mi-l poți vindeca!
Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci și Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj și i-a cerut distinsei și iubiei sale soții să-l externeze din spital și să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soție eroină, Ana Gavrilă, l-a ținut ascuns 20 de ani, legându-se sufletește prin jurământ să împărtășească aceeași soartă în cazul în care ar fi fost depistați de “câinii securiști”, adică executarea sentinței condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur și ea, soția, ar fi avut parte.
Este un record, un exemplu de sacrificiu și iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creștin. Și bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimițându-le îngeri păzitori și apărători împotriva uneltirilor meșteșugite, diavolești și omenești. Și sunt convins că atunci când țara și neamul nostru se vor elibera și de neocomunism și își vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion și Ana Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj național. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artiști vor imortaliza pentru generațiile viitoare această familie care a supraviețuit numai cu ajutorul Providenței, într-o vreme în care forțele răului au pus stăpânire pe toți cei lași, mișei sau defetiști, trădători de țară și vânzători de oameni.
Despre eroi ca familia Ion și Ana Gavrilă sunt convins că atât adevărații istorici români, cât și cei străini, vor prezenta rezistența armată anticomunistă românească și o vor așeza la loc de cinstire și de recunoștință binemeritată, ceea ce istoricii din ultimii ani nu au făcut.
În încheiere, la despărțirea pentru totdeauna de pe pământ de Ion Gavrilă Ogoranu, noi, studenții și camarazii supraviețuitori, cărora bunul Dumnezeu ne-a întins o mână salvatoare, ca să putem spune urmașilor noștri ce fel de genocid au aplicat comuniștii prin securiști, magistrați și nomenclaturiști asupra neamului românesc, recunoaștem că, pe zi ce trece, rămânem tot mai puțini dintre aceia care, ca și el și ceilalți luptători din Munții Făgărașului, am cunoscut și am participat în centre de rezistență armată, la adăpostul munților și codrilor țării noastre.
Profit de această ocazie, ca noi, supraviețuitorii, să cerem iertare pentru toate suferințele provocate familiilor noastre și familiilor celor care ne-au înțeles și ne-au ajutat în lupta pe care am dus-o nu pentru un interes meschin, ci pentru salvarea neamului din robia comunistă.
Și acum, dragă Ioane, acum când nici sufletul tău nu a mai rămas printre noi, căci a plecat în ceruri în cohortele eroilor și martirilor neamului românesc, alături de sufletele celor care au pus totul pentru țară mai presus de propria viață, noi ne rugăm bunului Dumnezeu ca sufletul tău să-și găsească acolo liniștea și pacea de care tu, pe pământ, nu ai avut parte. Fii liniștit și împăcat că sămânța cea bună moștenită de la generația interbelică, pe care ai semănat-o adânc în brazdele țării noastre în întreaga ta viață, va rodi și nu va pieri niciodată din conștiința național-creștină a neamului românesc.
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în pace!
Acest text constituie prefața doctorului Teofil Mija la lucrarea memorialistică a lui Ion Gavrilă Ogoranu, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, care a văzut lumina tiparului sub îngrijirea Editurii Marist.IMNUL CARPATIN-FĂGĂRĂȘENILOR. VIDEO:



Citește mai departe

Leave a Reply

Copyright © All rights reserved. | by AF themes.