May 19, 2021

Știri pe bune

Informații de ultima oră

Credința, singura alinare în aceste vremuri de izolare. Cum descrie un preot ultimele clipe ale pacienților din spitale

7 min read



Sărbătoarea Paștelui, partea a II-a. Dumnezeu ne vrea liberi! Asta transmite preotul Necula în sutele de conferințe pe care le ține prin lume.

Oamenii au nevoie de astfel de preoți, care le oferă răspunsuri și le alină apăsările, mai ales în aceste vremuri în care suntem izolați unii de alții, în care prea multă lume suferă. Doar împreună, cu responsabilitate, putem merge mai departe.Constantin Necula, preot: „Covid-ul ăsta, dincolo de suferința pe care o vedem în jurul nostru, a adus moartea mai aproape, că de fapt de aia ne temem. Din nefericire, am transformat-o în cifre. Știi ce n-am reușit să facem? Să surprindem suferința celor care rămân. Să simți când te duci tu singur la înmormântare, pentru că toată familia e carantinată și tu, ca preot, reprezinți toată familia. Îl rogi pe jandarmul sau polițistul să facă câteva fotografi să le arăți celor de acasă că ți-ai făcut datoria, dar e mai bine că n au văzut. Primele luni au fost cumplite. Le faci cu un nod în gât de iți iese nodul prin laringe, pentru că e dificil.”Alex Dima: „E o continuă frică de moarte. Cum să fim pregătiți? Putem fi pregătiți pentru moarte?”
Constantin Necula: „A mulțumi pentru viață e cea mai frumoasă formă de a muri. Cunosc cazuri care au zis „facă-se voia Ta”. Știi ce fantastici sunt bătrânii care au trăit frumos în viață? Se așază, își aprind lumânarea și se sting sau când e bătălia cruntă: „Te roagă, roagă-te prentru mine să nu îmi pierd credința”. îți dai seama ce capacitate ai să ceri preotului asta?Ce am constatat, că un om serios își construiește libertatea de după moarte cu fiecare clipă a vieții lui. Trebuie să fii un om liber, iar libertatea e dată de pocăință, de capacitatea de a vedea viață veșnică nu doar o clipă. Veșnicia. Știu că nu se admite metafora dincolo de, îi stiu pe filosofii existențialiști care spun că dincolo de e o metafora, dar dincolo de pragul acestei vieți în mod cert exista viață veșnică și asta te face să fi responsabil în raport cu ea. Iți dă o liniște pe care nu ți-o poate da nimeni. Teoretic. Practic, pentru că dacă trăiești cu constiința deschiderii unei uși ca să treci într-o altă realitate începi să iți construiești realitatea de aici. E dificil, dar nu imposibil. Hristos a venit să ne explice că suntem nemuritori. Dacă pierdem ideea nemuririi, suntem niște fricoși. mai rău decât animalele. Urlăm, dăm din mâini, din picioare. Nu vrei să știi cum arată ochii cuiva care iți cerșește două secunde. E cumplit. Nu ai cum să prelungești. Îmi spun mie. Două secunde nu am cum să vă dau. Vă pot da veșnicia și îi împărtășești. Aici mi s-a părut greutatea anului ăsta. Să nu poți să iți arăți ochii când îi împărtășești pe muribunzi. Ei să moară în fața unei măști. E groaznic. Groaznic. De aici, plecăciunea mea pentru medici și asistente. Ăștia. Înjurații ăștia care au stat lângă morții noștri. Cât de incoerent duhovnicește trebuie să fi că om să nu înțelegi că cu mâinile lor au ținut mâinile celor care plecau. Cu ochii lor au susținut ochii celor care plecau. Cuvintele lor au încurajat pentru ultima clipă. Să însoțești omul în momentul ăsta. Mi se pare fabulos ce au făcut. Cunosc asistente care și-au scos mănușa ca să simtă muribundul căldura unei mâini. Știu oamenii de acasă, ăștia care între sarmale de post înjură? Știu ei asta? Ăștia care urlă crezând că urlătura este rugăciune. Știu ei că oamenii ăștia nu și-au văzut familiile și și-au riscat propriile familii și proprii copii pentru muribunzii noștri. De ce am ajuns în stadiul ăsta?  Se activează ceva în noi. Se activează ceva în noi. Vânătorul de odinioară care probabil dormea în geneza noastră. Pe mine altceva mă sperie. Lipsa de curtoazie din cuvinte. Cum poți să fii atât de acru, de amar în limbaj? Cum să faci dintr-o țară un stadion de incompetenți? Cine iți dă dreptul ăsta. Am crescut în 30 de ani astfel de comportamente. Pentru mine ce s-a întâmplat în fața spitalului de la Bacău mi s-a părut un atac la demnitatea umană. Mi s a părut că orice manifestare din ”Noaptea de cristal”. ”Noaptea cuțitelor lungi”. Cum am ajuns aici? Lipsă de perspectivă, că altfel nu știu să zic. Mi-e rușine să zic. eu aș deschide o linie verde pentru medici și asistente. Oare oamenii ăștia mai pot? Burn-out-ul lor seamănă cu al nostru? Smiorcăiala noastră pe Facebook seamănă cu plânsul la capătul coridorului în dimineața. I-a întrebat cineva: „Ba, voi mai puteți? Vreți să vă mai înjurăm un pic să vă veniți în fire? Adică vă încurajăm înjurându-vă.  Foarte trist. Mă simt neputincios. Rămâneți oameni! Vă rog, eu rămâneți oameni. Încercați să luați partea bună a lucrurilor din jur. Încercați să rămâneți oameni. E cel mai greu exercițiu. Hristos ne cere să fim sfinți. Noi nu suntem în stare să fim oameni, păi și cum ne ridicăm? O luăm de la capăt. Sper să ne putem lua de la capăt. Dacă aș fi om de stat în România, aș face o misiune de împăcare a națiunii cu sine. Vreau să fiu omul vostru politic încercând să vă împac pe voi cu voi. Am cunoscut un supraviețuitor al Covid-ului. Toată lumea a zis că moare și l-am întrebat: „De ce v-ați atârnat?”. ”Părinte mă uitam pe geam și am socotit că geamul e o icoană și am cerut lui Dumnezeu dacă este să plec din lumina asta în lumina Ta necreata fă-o Doamne, că sunt gata”. Câți avem curaj să spunem chestia asta?”
S-a născut la poalele Tâmpei și a crescut în Scheii Brașovului. Când are drum prin zonă, se oprește.Constantin Necula: „În Vinerea Mare era plin aici, când se înconjura. Eu așa m-am convertit, văzând o mare de oameni purtând lumânări.”În biserica veche de mai bine de jumătate de mileniu l-a găsit pe Dumnezeu.Preot: „Hai să iți arăt. Aici era strana bunicii. Era tare bucuroasă. Tata și-a dorit să fie înmormântat lângă mama lui. Bunica a a trăit 70 de ani, tata, 70, deci? Nu poți ocoli moartea Alex, poți să o fentezi dar, certitudinea că ne naștem și murim nu e sigură, dar mila lui Dumnezeu e sigură. Aici e spațiul milei lui Dumnezeu. Pe unii îi știu de când eram mic.”A plecat la Sibiu la studii și a rămas aici. Iese uneori pe străzile orașului și-i privește pe oameni.Preot: „Sunt un pic speriați de ce urmează mâine. Chiar dacă nu vor să recunoască. Sunt obosiți. Ce trebuie să învățam din toată nebunia asta care ni se întâmplă: că nu suntem Dumnezei, înainte de toate. Știința ar trebui să fie mai temperată. Știința e neputincioasă de cele mai multe ori. Continuă să caute. În fond, o știință e cea care continuă să caute, nu cea care dă soluții imediate și apoi sper să fi învățat cam cât e de importantă viața noastră. Când o vezi scurgându-se din tine iți dai seama că e mai valorasaă decât pare la prima vedere. Eu sper.”Are doi copii, sunt la facultate. Își tine familia departe de lumina reflectoarelor, de curiozitățile oamenilor. Râde și spune că se expune el suficient.
Preot: „Colegi de-ai mei m-au făcut în repetate rânduri bufon. Să fie sănătoși. Eu știu unde mă duc. În ce limba trebuie să le vorbesc celor de la Gherla? Nu cred că e cazul. Noi, oamenii, trebuie să vorbim în cuvinte românești și sunt faini oamenii. Vezi poate ar fi o soluție. Să iți redescoperi posibilitatea de a învăța despre Dumnezeu, pentru a-ți descoperi propria limită. Ne-am pierdut simplitatea credinței. Devenim niște fițoși și acolo, credem că avem nevoie de cuvinte grandilocvente. Mântuitorul e foarte simplu. E om îmbrăcat în aceeași haină de lumină.”Acum e prodecanul Facultății de Teologie din Sibiu. Aici îl găsești atunci când nu aleargă prin lume, la clasă sau în fața laptopului prin care ține legătura cu oamenii. Are zeci de cărți scrise, altele sunt în lucru, așa că poate fi găsit la o masă până târziu în noapte.



Citește mai departe

Leave a Reply

Copyright © All rights reserved. | by AF themes.