April 20, 2021

Știri pe bune

Informații de ultima oră

„Liturghia mai ține România!” – VIDEO INEDIT: Părintele Justin Pârvu cu Pr. Ioan Sabău și Pr. Crăciun Oprea și viața Părintelui cu nume de sărbătoare, mărturisitor din temnițele comuniste și preot al lui Hristos (+8 aprilie)

16 min read


Copilăria
Părintele Crăciun Oprea s-a născut în ziua de 17 iunie a anului 1925,
în satul Cărăsău(Bihor), în apropiere de Munții Codrului, din părinții
Crăciun Oprea și Saveta Oprea. Bucuros și sfânt ca o sărbătoare, i-a
fost nu numai numele, dar și obiceiul, căci toată viața sa Părintele a
prețuit-o ca pe o sărbătoare și și-a desăvârșit-o prin viețuire cinstită
și cuvioasă, dar și prin grele pătimiri, ce i-au curățit sufletul ca
aurul în topitoare. De la părinții săi primește o aleasă educație
creștină, plămădită cu bun simț, cinste dar mai ales în frica de
Dumnezeu. Despre copilăria sa și bunăcuviința și evlavia țăranului român
din satul său, Părintele Crăciun poveste așa: „Sunt dintr-un sat
oarecare, din Bihor, cu 500 de case; tot timpul tinereții pe care l-am
prins acolo știam că sunt numai 4 bețivi. Astăzi nu știu câți sunt. Și
erau renumite numai 2-3 femei care nu erau cinstite. …În familiile
noastre creștine când se lăsa post, și de Sf. Maria și de Postul
Crăciunului era obiceiul să se spele cu leșie vasele și se postea în
timpul postului și dacă aveai șapte vaci cu lapte, puneai laptele în
oale de pământ și în ajunul Crăciunului cei ce nu aveau vacă sau porc
tăiat gustau din cele ce primeau de la cei ce aveau, ca în ziua de Crăciun să fie cu toții frați și cu poalele pline, și cu Sf. Cuminecătură și cu cele potrivite ca să fie toți o familie. Această tradiție se cuvine să o readucem noi”.
În satul natal a absolvit școala primară, continuând apoi studiile la
Școala Normală din Oradea între anii 1931-1940, apoi urmează cursurile
Școlii Normale Dimitrie Țichindeal din Arad între anii 1940-1947.
Adeseori Părintele vorbea laudativ cu privire la această școală
confesională, de unde a deprins, de la profesori cu o ținută morală
deosebită, nu doar dragostea de Biserică și de învățătura sfinților, dar
și dragostea de neam, care se afla în mare cumpănă și încercare,
împresurat de mulți dușmani ce voiau să îi distrugă credința și ființa.
Iată ce mărturisea Părintele despre această școală: „Care dintre
dumneavoastră nu-l cunoaște pe Eminescu, care-l laudă pe Țichindeal? A
făcut școala teologică a Bisericii de la Arad, care avea rostul de a crea cadre de învățători și preoți care mergeau în sat să poată face educație la români,
căci în satele în care erau învățători absolvenți de la școala lui
Dimitrie Țichindeal, sau a Bisericii, vorbeau și în pauze limba română
și învățau în Biserică și la școală în limba noastră și cât mai serios
posibil. Pe când la școlile de stat și în pauze învățătorii obligau
copiii să vorbească limba maghiară”.
Dumnezeu îl ferește de urgia războiului, care a lăsat multe victime
în aceste teritorii tânjite de vecinii păgâni. „În 1944 frontul a fost
la noi în sat, își amintește Părintele. Armata a venit la noi în sat și
noi am fugit pentru că aflasem de la o rudenie că dacă ești prins, ești
luat la făcut de tranșee. Și am fugit undeva pe Crișul Alb, lângă Gura
Honcii”.
Tinerețe jertfită în cinstea Bisericii și a neamului.
Arestarea
După ce absolvă Școala Normală din Arad, se înscrie în 1947 la Facultatea de Teologie din Arad.
În această perioadă Părintele îl are mentor duhovnicesc pe renumitul
profesor de teologie, Pr. Ilarion Felea, care îi și devine duhovnic.
Față de Părintele Felea, Părintele Crăciun nutrea o deosebită dragoste
și evlavie, de la care a cules multe învățături mântuitoare, ce l-au
susținut duhovnicește în anii grei de încercări. I-a fost un ucenic
devotat atât în timpul vieții cât și după martirizarea acestuia în
temnița Aiudului, astfel încât Părintele Crăciun reușește să aducă la
lumină, ca pe o datorie sfântă, volumele de teologie mistică ale
Părintelui Felea, aflate în manuscris, sub denumirea Spre Tabor.
Avându-l ca model de viețuire, îi îndemna și pe ucenicii săi să urmeze
viețuirii și învățăturilor Părintelui Ilarion Felea, despre care spunea:
„Însuși Părintele Stăniloae afirma despre părintele Ilarion Felea, care
a murit pe 18 septembrie 1961, la Aiud: ca preot părintele Ilarion Felea m-a depășit.
Și n-a spus-o doar din smerenie. Alt preot care l-a cunoscut pe
părintele Ilarion pe când era rector la Arad și obiceiul era ca
studenții să meargă duminica, miercurea și vinerea la Sf. Liturghie la
Catedrală, iar în restul zilelor la capelă, mărturisește după anii 90: Părintele
Ilarion Felea se manifesta deosebit de firesc la orice slujbă
bisericească. În timpul vecerniei când se cădește în Biserică și zicea
Psalmul 50 sau alte rugăciuni, antrena absolut toată Biserica în
rugăciune. Lumea simțea sinceritatea și duhul rugăciunii care îl
stăpânea. Când spovedea, ținea ca omul să se mărturisească în
picioare pentru că cele mai multe informații le transmitem prin ochi și
astfel îl poți simți pe om cât de sincer este. Părintele Ilarion mi-a fost duhovnic, de aceea știu că spovedea în picioare”.
Urgia comunistă însă, ce pusese stăpânire peste neamul românesc, a
declanșat o puternică prigoană împotriva tuturor celor ce Îl iubeau pe
Hristos, și împotriva valorilor noastre strămoșești. Toți cei care erau
mlădițe nobile ale acestui neam, care ar fi putut lumina prin faptă,
prin cuvânt, au fost arestați, ca astfel poporul de afară să zacă în
întunericul ateismului și al necunoștinței. Dar lumina mărturisitorilor din temnițele comuniste a luminat mai puternic decât obrocul beciurilor securității,
care a transformat, fără sa vrea, închisorile în mănăstiri de
necontenită rugăciune. Despre aceste realități vom afla și din
pătimirile și mărturisirile Părintelui Crăciun. Chiar dacă Părintele
evita să vorbească despre marile realizări spirituale trăite acolo,
totuși noi avem datoria să luminăm faptele celor aleși ai lui Dumnezeu,
ca ei sa fie pildă de viețuire pentru creștini. De cele mai multe ori
Părintele se smerea și vorbea mai mult despre alți frați ai săi de
suferință, dar s-au păstrat totuși câteva mărturii din experiența
personală a dânsului, relatate, ori în cadrul unor conferințe, ori în
diverse discuții și convorbiri, pe care, prin bunăvoința părintelui și a
lui Dumnezeu, au fost înregistrate, de noi, smeriții.
Am zis Tatăl nostru și nu am mai știut că mă bat
Tânărul Crăciun este arestat de Securitate în plină stradă, în cadrul
internatului facultății de Teologie. „Ăștia m-au luat – povestea
Părintele Crăciun în chilia Părintelui Justin – și patru, cinci gealați
mă așteptau într-o casă naționalizată. Eram pedagog la un internat de
liceu în cadrul facultății și mă ia de la masă flămând – m-au săturat
ăia – și, cum am intrat, m-au trântit jos și celelalte pe care le știți.
Mi-am împreunat palmele și am zis Tatăl nostru, nu o dată, ci de repetate ori. Nu am mai știut că mă bat”.
După anchetă Părintele Crăciun este condamnat de Tribunalul Militar
din Timișoara, pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Relatăm acum
o întâmplare pe care Părintele Crăciun obișnuia să o pună pe seama
altui deținut (ori că o făcea din smerenie, ori că sunt cazuri
similare), însă de două ori Părintele însuși ne-a mărturisit că despre
sfinția sa era vorba. „Dar am pățit eu următorul lucru: mă anchetau după
declarațiile celorlalți colegi și știindu-mă fugit, îmi puseseră în
cârcă verzi și uscate. Înainte de proces îți dădea voie să te uiți în
dosar, ca să vezi acuzele care ți se aduc și uitându-mă peste el, am constatat că cei care m-au anchetat pe mine, când au dat paginile, două din ele s-au lipit una de alta, pentru că dacă ar fi fost să mă judece după ce scria acolo, mi-ar fi dat 25 de ani. Și m-am pomenit că mi-au dat doi[1] ani. Minunea aceasta am pus-o pe seama rugăciunilor părintelui Arsenie”
(Părintele Arsenie Boca era și sfinția sa anchetat și arestat în acea
perioadă. Dar cu Părintele Arsenie avea să vorbească mai târziu).
De la Arad e dus la Oradea, apoi la Timișoara. Aici – continuă
Părintele – „eram câte 20 de oameni în celulă, toți elevi sau studenți.
Ne aruncau câte trei pâini să ne împărțim. O făceau anume, ca să ne
batem pentru mâncare. Întotdeauna erau neînțelegeri, că unul are o felie
mai mare, altul mai mică… La o anumită oră, seara, ne încuia. Și dacă
mureai, nu mai deschideau ușa până dimineața. Prima zi, după ce s-a
făcut închiderea de seară, i-am invitat pe ceilalți colegi să ne rugăm.
Am citit Acatistul Maicii Domnului. Pe atunci aveam și câte o
cărticică de rugăciuni. Și ne-am rugat. Cum am început rânduiala aceasta
de rugăciune, de meditație religioasă, nu a mai fost nicio dezbinare.
Și când a început atmosfera asta de rugăciune, au uitat toți că sunt
închiși, au devenit toți iarăși frați. Luni de zile am stat așa, încât
nici nu mă mai gândeam când voi ieși din închisoare. Era mai tentantă bucuria aceea a harului în urma jertfei noastre decât gândul la eliberare”.
 La Pitești și la Gherla
Cea
mai grea perioada, calvarul închisorilor, a fost cea petrecută în
închisoarea Pitești, unde a stat aproape un an de zile. La Pitești este
închis în august 1949, în aripa sudică a închisorii, în celula 9, la
etajul 1, imediat lângă camera marelui torționar, Țurcanu. Până la 23
august 1949, deținuții aveau un regim mai liber; gardienii lăsau, prin
conducerea închisorii, pe deținuți să fie liberi pe coridoare. Îi trata
chiar cu dumneavoastră, și chiar îi respectau, deoarece conștientizau ce
valori morale și spirituale erau închise. După 23 august, din porunca
superiorilor, au fost închiși în celule, și li se adresau: banditule.
„Și la veceu trebuia să mergi în pas alergător, cu condițiile care erau
acolo și eram bătuți crunt, fără milă. Și apoi s-a reînceput reeducarea
de un grup de studenți care au fost înșelați socotind că vor fi
miniștri dacă pot să ucidă pe ceilalți cu ortacii lor. Echipa s-a numit
echipa lui Țurcanu. Au început să ne bată, pentru orice. Timp de câteva
luni ne-au dat numai varză, fiartă în apa ei. Nu aveam paturi, dormeam
pe niște fiare sau pe jos, grămadă. O parte din deținuți, înspăimântați
și cedând psihic, au hotărât să treacă de partea torționarilor, de
partea comuniștilor. Dar, sărmanii, erau deja reeducați, nu mai erau
stăpâni pe liberul lor arbitru. Atunci s-a pornit învrăjbirea și frate
pe frate era dat spre moarte”.
Mulți din cei reeducați și-au revenit ulterior și au dat dovadă de puternice acte de martiraj, însă Părintele
Crăciun nu a cedat nicio clipă în fața reeducării, dimpotrivă încearcă
să îi salveze și pe ceilalți frați, îmbărbătându-i: „Măi, oameni buni, dacă voi ați hotărât să vă rupeți de ceilalți și să
îmbrățișați această atitudine, treaba voastră. Însă un lucru aș vrea să
vi-l spun. Nu știu cum poți fi reeducat în stil comunist – să te
manifești ca un ateu – după ce ți-ai clădit o educație creștină. Cum se
va face asta, nu pot înțelege!”  Neputând să îl compromită
și din teama de a nu îi întări și pe ceilalți, este mutat la Gherla,
apoi la Canal. „Regimul era același și la Pitești și la Gherla –
relatează părintele. Am fost la corecțională, ceilalți erau la temniță
pe viață și erau împărțiți și pe etaje. Spitalul era împărțit pentru tot
operatorul. Am avut un coleg care făcea filosofie și teologie, și cum
făcea teologie, l-au pus pe post de Hristos în vinerea patimilor,
acolo, pe patul spitalului. Și-au bătut joc de el grozav, el nu
mărturisește dar mi-au spus alții care au fost prezenți acolo”.
La Canal, prevestire minunată
După încă un an petrecut la Gherla, este dus la Canal, pentru muncă
corecțională. Părintele mărturisește că era așa de slăbit încât abia își
târa picioarele când a ajuns la Canal și totuși a făcut față acelor
munci inumane, greu de imaginat pentru omul de azi. Obligați să își
termine norma, că altfel erau duși la carceră, părintele se îmbolnăvește
grav, dar nu primește niciun fel de scutire medicală. „Aici în spate,
arată Părintele, am avut localizată o ruptură de fibre musculare. Cum
le-am făcut: lucram la canal, spre Mamaia. Acolo trebuia să încarci un
vagon, fiecare, singur. Dacă nu vroiai, numai Dumnezeu știe ce pățeai.
Pământul era argilos, era foarte gras. Așa era de gras, că aruncând
pământul pe care-l săpam cu hârlețul, se ținea de hârleț. Se desprindea
greu. Și aruncând așa, se desprindeau și fibrele musculare de sub
omoplatul stâng. Nu mă puteam îmbrăca. Cămașa o ținea numai un
macedonean, s-o iau în spate. N-am mai putut. Timp de o lună, m-a pus la
uns de vagonet, căci cu o mână puteam munci. Tata m-a văzut în cârje;
venise fără autorizație, că nu i-au dat autorizație să poată veni aici,
la baracă. Și s-a întors acasă și așa a fost de bucuros că m-a văzut,
încât, după vreo două săptămâni a murit”.
„Pe mama am visat-o când a murit. Mi-a spus atunci, în vis, că mai am 7 ani de făcut închisoare”. Părintele
nu a știut că mama sa murise decât după ce a ieșit din închisoare,
totuși i s-a arătat în chip minunat. Tot în chip minunat i s-a arătat și
în noaptea de Crăciun a anului ’54, spunându-i ca va mai sta 3 luni în
închisoare. Și chiar așa s-a și petrecut.  În ziua de Bunavestire, adică
exact după trei luni, a fost eliberat”.
Părintele a biruit de nenumărate ori moartea, pentru că Dumnezeu avea
un plan cu el, avea misiunea de a ieși din închisoare și să lumineze
 sufletele ce zăceau sub zgura păcatelor. La un pas de moarte a fost și
după o intervenție chirurgicală la picior, care datorită condițiilor
mizere i se infectase, și în acest caz Părintele nu a avut scutire
medicală decât în ziua operației. Era atât de slăbit încât gardienii
puneau pariuri când o să moară. Și nu au reușit să îl omoare. Ce l-a
ținut în viață, mărturisește Părintele, cu multă sfiiciune: „Eu am învățat rugăciunea lui Iisus la Canal. Seara spuneam rugăciunea împreună, apoi zile și nopți întregi și niciunul dintre noi n-a murit și nici n-a rămas schilod.
Dar nu ne-am dat seama de lucrarea ei, până n-am scăpat afară.  Și cei
ce nu erau credincioși și-au dat seama de importanța rugăciunii și au
făcut-o”.
Eliberarea
După opt ani de detenție grea, Părintele Crăciun este eliberat de
Bunavestire, aflându-se în închisoarea Aiud. Părintele nu se duce direct
acasă, ci se hotărăște ca mai întâi să meargă la Episcopie, să își vadă
de acte, având în plan să termine Teologia. Dumnezeu îi poartă pașii și
reușește să se înscrie la Facultatea de Teologie din Sibiu. Aflăm
aceasta din relatările Părintelui: „Episcopul fusese în satul meu natal,
acolo fusese un cetățean  autodidact care cunoștea Biblia pe de rost,
pe vremea aceea era arhiereu vicar la Oradea. Încă nu-l voi uita
niciodată, și mi-a dat binecuvântare să continui mai departe. Ba nu
numai atâta, a aranjat lucrurile să am bursă de la stat prima dată. La
Arad am stat la un coleg care a făcut doi ani jumătate, numai. El era
deja hirotonit și am stat la el vreo două-trei zile, i-am ajutat la ceva
lucruri la casă, și înainte de a pleca îmi spune: au trecut mulți ani
și s-ar putea întâmpla să nu-i găsești pe toți acasă. El știa sigur că
nu voi găsi pe nici unul”.
În continuare se spovedește la Părintele Ilarion Felea, până în 1958,
chiar cu două săptămâni ca Părintele Felea să fie arestat. „Și a fost
condamnat acest Ilarion Felea, spune Părintele Crăciun, pentru următorul
motiv – actul lui de acuzare este următorul: De ce după 1948 ai îndrăznit să faci educație cu tineretul în Biserica din Arad, în catedrală? Pentru că despărțindu-se Biserica de stat, puterea era în mâinile
statului și Biserica nu mai avea voie să facă educație. Acesta a fost
capul de acuzare. Pentru aceasta a fost condamnat o mulțime de ani și a
murit în temniță”.
Preot al lui Dumnezeu, duhovnic iscusit
O altă personalitate duhovnicească ce îi marchează viața a fost
Părintele Arsenie Boca, față de care avea o deosebită evlavie. Îl
cunoaște personal pe Părintele Arsenie, după ce absolvă Facultatea de
Teologie. La îndemnul Părintelui Arsenie, se căsătorește cu o tânără,
Anișoara, din satul Cinciș, ucenică apropiată a Părintelui Arsenie.
Chiar dacă sora Anișoara era dornică să îmbrace haina monahală,
Părintele Arsenie îi spune hotărât tinerei că mai mult o să facă pentru
Dumnezeu în lume, decât în mănăstire. La 16 februarie 1962 se
căsătoresc, apoi, în noiembrie 1964, odată cu decretul de grațiere a
deținuților politici, Părintele Crăciun a fost hirotonit preot de către
Prea Sfințitul Episcop Teoctist, viitorul patriarh al României, pentru
parohia Hăjdău cu filiile Goleș, Dăbâca.
Din decembrie 1973 s-a transferat la parohia Cinciș, cu
binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Visarion spre a continua ridicarea
bisericii de aici. În 1984 s-a încheiat ridicarea bisericii din Cinciș
odată cu pictarea și sfințirea ei. În anul 2011 încheie lucrările la
muzeul destinat păstrării frescelor extrase din biserica-monument
istoric din satul Cinciș Vechi aflat acum sub lac. Părintele a renovat
multe biserici din împrejurimi, arătându-se, alături de maica preoteasă,
un adevărat ctitor. Dar părintele nu a fost atât ctitor de biserici
materiale, cât ctitor de suflete vii. Pentru viețuirea
sa plăcută Domnului, pentru dragostea sa față de credincioși, Părintele
începe să fie căutat ca duhovnic de mulți tineri intelectuali, muți
preoți, care vedeau strălucind într-însul harul lui Dumnezeu. Toată
viața, de aici încolo, și-a dedicat-o credincioșilor care veneau să îi
ceară sfatul sau să își descarce sufletul de gânduri și necazuri. Părintele nu obosea niciodată în slujirea aproapelui, punându-și sufletul pentru fiecare în parte. Trudește, cu conștiința puternică de slujitor al Bisericii și al
neamului românesc, la formarea de caractere, mai ales la formarea
preoților, alături de Părintele Ioan Sabău, prietenul de suflet al
Părintelui și frate de suferință. Încearcă din răsputeri să convingă
ierarhia să înființeze școli de formare duhovnicească a preoților, dar
în zadar, din păcate. Credem că Părintele a format el însuși mulți
preoți care să ducă mai departe modelul său de viețuire hristică.
Râvnitor să facă mai mult pentru reînviorarea vieții duhovnicești în
Ardeal, Părintele încearcă să ridice o mănăstire în locul parohiei sale,
așa cum fusese sfătuit, de altfel, de Părintele Arsenie Boca, ce i-a
călcat pragul casei sale din Cinciș, spunând că în acel loc va trebui
ridicată o mănăstire. Împreună cu soția și fiii duhovnicești, cu
binecuvântarea Preasfințitului Timotei, ridică un complex muzeal, ce
adăpostește fresce și icoane din vechea biserică înghițită de lac, iar
deasupra câteva chilii destinate vieții monahale, în care acum viețuiesc
câțiva călugări.
Trecerea la Domnul
Apăsat de bolile care i-au afectat trupul încă din închisoare, Părintele răzbea din ce în ce ai greu necesitățile parohiale. Cu trupul plăpând, dar cu sufletul mereu tânăr, Părintele parcă pierdea noțiunea timpului și alerga ca un atlet al lui
Hristos căutând pe cine să câștige spre drumul mântuirii, astfel încât
uita și să mai doarmă, să mănânce sau să trimită pe cineva să îi aprindă
focul iarna în friguroasă biserică de piatră. Cu focul dragostei în
piept mai mare decât suferința trupului, Părintele, până în ultima clipă
a acestei vieți pământești, asculta nevoile fiilor săi duhovnicești și
se sârguia spre slujirea preoțească. Așa nădăjduia că va face și în
Duminica Floriile, chiar dacă era grav bolnav, recent spitalizat. Însă
Domnul avea alt plan. Domnul dorea să îi pună Însuși cununa de Florii pe
creștetul său ostenit. Așa s-a stins, ușor, adormind senin și cu chipul
curat ca un copil, purtând în suflet stâlpările faptelor bune, cântând
parcă: Osana întru Cel de sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! 
Astfel Biserica neamului românesc s-a îmbogățit cu încă un rugător în
ceruri. Avem nădejdea că va mijloci pentru fiii acestui neam înaintea
Tronului lui Dumnezeu, care ascultă pe cei ce au pătimit pentru Numele
Lui. Amin.
(material apărut in Revista Atitudini, Nr. 23)
[1] Părintele Crăciun în total a primit 8 ani de închisoare, pentru că
pedeapsa i-a fost comutată ulterior, nevrând să pactizeze cu sistemul
comunist.



Citește mai departe

Leave a Reply

Copyright © All rights reserved. | by AF themes.