April 12, 2021

Știri pe bune

Informații de ultima oră

Mircea Cărtărescu: „În România sunt 50 de mii de cititori”. Cum s-a tratat cu ajutorul poeziei de depresia post-Covid

21 min read



Mircea Cărtărescu spune că a trecut printr-o perioadă extrem de grea după ce s-a infectat cu Covid, un adevărat infern. A avut depresie, iar ca să treacă de această stare sufletească dificilă a reînceput să scrie poezie deși își ”agățase lira în cui”.

 Invitat la ”Interviurile lui Vitalie”, emisiune difuzată în exclusivitate online pe stirileprotv.ro scriitorul consideră că volumul său proaspăt de poezie, primul după 30 de ani de pauză, ”Nu striga niciodată ajutor”, este cea mai sinceră carte scrisă de el vreodată.Mircea Cărtărescu: „Îmi agățasem lira în cui de foarte multă vreme, încă de la 30 de ani m-am gândit să scriu proză. Proza a fost pentru mine un ideal de scriitură. Scrisesem foarte multă poezie. Mi s-a părut că este destul. Că nu trebuie scrisă multă, o cantitate mare de poezie. Scrisesem 7 volume de poezie. Mi s-a părut că este timpul să pun punct. Timp de 30 de ani nu am mai scris niciun vers. Ce s-a întâmplat vara trecută cu aceste versuri pe care le țineți în mână este și pentru mine ceva foarte tulburător. Am fost luat pe neașteptate de aceste versuri, am fost silit să le scriu, a fost un efect al Pandemiei. Un efect al tensiunii și stresului îngrozitor pe care l-am trăit cu toții în perioada asta. Din fericire pentru mine, toată negativitatea mea s-a strâns în aceste versuri. Din fericire m-au ajutat foarte tare, ultima jumătate a lui 2020, care a fost un infern, cel puțin pentru mine, să merg mai departe. Probabil, fără acest volum nu aș fi putut continua. Nu mi-am pus nicio clipă întrebarea dacă poeziile sunt bune sau nu sunt bune, ele au fost bune pentru mine. Au fost bune pentru sufletul meu. M-au salvat într-un fel dintr-o groapă neagră în care, ca foarte mulți concetățeni ai noștri, ca foarte mulți oameni din toată lumea, căzusem la un moment dat. A fost o carte umilă, săracă. Nu are nimic de arătat. Într-un fel ar putea folosi ca un pansament pe rănile foarte multor oameni. M-a bucurat foarte tare că mulți oameni au cumpărat această carte și am primit cuvinte frumoase din partea cititorilor, care au citit-o și s-au simțit într-un fel ușurați și reconfortați.”Vitalie Cojocari: Titlul spune, Nu striga niciodată ajutor. Puteți să deschideți un pic parantezele? Despre ce dureri vorbiți?
Mircea Cărtărescu: „Dincolo de suferințele normale, fizice ale tuturor celor care au trecut prin Covid în perioada asta…”Vitalie Cojocari: Ați trecut și dumneavoastră prin Covid…Mircea Cărtărescu: „Am trecut și eu, bănuiesc, după toate semnele, prin Covid, nu m-am spitalizat, dar am stat acasă. Am stat acasă foarte izolat în perioada în care m-am simțit rău. Însă după 2 săptămâni în care m-am simțit fizic rău, a început de fapt partea cea mai neplăcută pentru mine. Timp de 3-4-5 luni am trecut printr-o depresie adâncă. Eu nu sunt depresiv. Sunt un om luminos, sunt un om solar. Îmi place să râd, îmi place să mă văd cu prietenii mei și să trăiesc o viață normală. Acele luni au fost pentru mine foarte greu suportabile. Sunt lunile în care eu am început să scriu din nou versuri, fiind, cum am spus, constrâns la aceasta. Într-un fel versurile se leagă de o anumită zonă din ce scrisesem înainte. Se leagă de romanul Solenoid, unde, dacă vă amintiți, sunt vreo 10 pagini unde se repetă cuvântul ajutor. Este repetat de peste 2 mii de ori. Din acele pagini s-a scurs până la urmă această carte pe care aș defini-o ca pe o carte săracă. De la felul în care arată. O lespede cenușie. Care nu are scris decât minimum necesar pe ea. Până la interiorul ei, unde nu există niciun artificiu, niciun motto, doar titlurile poeziilor, titluri care sunt primul vers al fiecărei poezii. O poezie minimală și săracă în care nu există decât reacția imediată la suferință. Reacția imediată la durere, la durere reală. Deci, nu am scris niciodată un astfel de poem fără să simt în toată fibra mea suferința care există în fiecare dintre poezii. Acestei cărți i se poate reproșa orice, dar nu și lipsa de sinceritate. Este cea mai sinceră carte pe care am scris-o vreodată și, v-am mai spus, este o carte care, probabil, difuzează, emană, acest sentiment de adevăr. Este adevărat. Este suferința adevărată. Este strigăt adevărat. Noi când suferim nu facem floricele de stil. Nu ne mai arde de literatură, nu ne mai arde de poetizare. Când suferi, strigi. Toată această carte este o colecție de strigăte de ajutor, de strigăte disperate pe care cei care au trecut prin același lucru prin care l-am trecut și eu le pot auzi. Le pot auzi și se pot simți reconfortați pentru că pot vedea că nu sunt singuri prin ceea ce au trecut milioane de oameni în perioada asta. Există cineva care le aduce o cutie de rezonanță pentru suferința lor. Le aduce un paleativ.”Vitalie Cojocari: Dar spuneți, nu striga niciodată ajutor. Același lucru l-ați făcut, nu v-ați dus la spital, pot să vă întreb de ce nu v-ați dus la spital?Mircea Cărtărescu: „Am un prieten foarte bun, un om minunat, care este medic, unul din cei mai buni medici ai noștri. Când m-am simțit rău i-am dat telefon și i-am spus, uite, am niște simptome, ce să fac? Și el mi-a spus mai bine stai acasă, dacă te duci la spital și nu ai Covid, sigur îl iei de acolo. Așa mi-a spus el și i-am ascultat sfatul. Până la urmă cred că a ieșit foarte bine pentru că nici cei din familia mea nu au luat această boală. Prin urmare m-am izolat foarte bine.”Suntem pe ultimul loc la nivel european după numărul de cititori. Mircea Cărtărescu crede că statisticile care arată că sunt în jur de un milion de români care cumpără cel puțin o carte pe an sunt optimiste. Numărul cititorilor adevărați ar fi de 50 de mii.Vitalie Cojocari: Suntem într-o perioadă în care stăm foarte mult acasă. Teoretic ar trebui să citim foarte mult. Din punctul dumneavoastră de vedere, a început să citească românul mult în această perioadă? Pentru că, înainte de Pandemie, România era ultima țară la nivelul Uniunii Europene cu foarte puțini oameni care citeau. Eu făcusem un calcul de un milion de oameni care cumpără cel puțin o carte pe an. Dumneavoastră ați spus că sunt optimist și că sunt mult mai puțini. Cum credeți, cum și de ce românul citește atât de puțin?
Mircea Cărtărescu: „Nu e greu de înțeles lucrul acesta, noi nu suntem pe ultimele locuri în Uniunea Europeană doar la lectură. Suntem pe ultimele locuri la aproape orice. La orice lucru pozitiv. Suntem pe primele locuri la altele, la lucrurile negative. Cred că și lectura și factorii ceilalți, social, politici economici, toate au o singură rădăcină, care este educația. După părerea mea, ceea ce lipsește multora dintre concetățenii noștri, nu tuturor din fericire, este o educație adecvată. O educație adevărată care să-i pregătească pentru situația lor de cetățeni ai Europei, de oameni civilizați, de oameni care pot înțelege cu mintea lor fenomenele complicate care există în lume peste tot în jurul lor. Eu cred că este o chestiune de educație dacă suntem ultimii în Europa la toate aceste indicatoare. Românii nu citesc foarte mult, mai ales astăzi în situația în care nimeni în lume nu citește atât de mult cum citea înainte. Nu putem face comparația cu situația de acum 20 – 30 – 40 de ani când încă aceste extraordinar de puternice tendințe din tehnologie și din medii nu apăruseră. Facebookul și celelalte rețele de socializare au schimbat absolut totul.”Vitalie Cojocari: Cum, cum au schimbat?Mircea Cărtărescu: „Este foarte simplu, au produs o revoluție în felul nostru de a procesa informația. Pe Facebook avem nenumărate bucățele de informație cu tendințe ca imaginea să fie din ce în ce mai prezentă, iar textul să fie din ce în ce mai scurt și mai concis. Pe Instagram textul aproape că nu mai este. Pe Twitter se reduce la câteva sute de cuvinte. Ceea ce pierde în lumea de astăzi este textul scris. Textul scris se retrage, nu mai este în centrul lumii ca în timpul Galaxiei Gutenberg. Cu toate acestea, cred că nu se poate învăța cu adevărat ceva decât din textul scris. Imaginile nu te învață. Imaginile te pot face mai sensibil, te pot face mai uman, dar nu te învață lucruri. Ca să înveți lucruri trebuie în continuare să citești. Iar cartea fiind compusă numai din text masiv este într-o poziție vulnerabilă astăzi față de medii, față de film, față de jocurile video, față de realitatea virtuală care va veni peste noi în perioada următoare. Cartea care presupune descifrarea unei serii de coduri, unele peste altele, de la codul cel mai bazal al alfabetului, până la cele mai complicate coduri ale literaturii înalte, cartea nu mai este pentru toată lumea. Foarte mulți oameni încep să respingă această complexitate. Un cititor trebuie să fie la fel de complex ca și scriitorul care a scris o carte. Ceea ce nu se cere de obicei celui care se uită la un film, de pildă, sau se joacă pe un joc video. Deci, această complexitate cere un anumit tip de om care are timp. Are educație, are o enciclopedie foarte vastă, care știe foarte multe lucruri, care este foarte sensibil și poate să înțeleagă și cu inima, nu doar cu creierul. Deci, un om care ar putea fi un cititor ideal. Acești cititori sunt puțini. Se citește în România non fiction, se citesc cărți despre politică, dezvoltare personală, cărți care te învață cum să-ți trăiești viața, în mod concret, cum să faci bani, cum să te descurci, cum să obții o personalitate mai armonioasă, cărți pentru bucate, cărți pentru copii, cărți de toate felurile. Dar cărțile de literatură, cărțile de ficțiune au tendința să fie în acest moment depășite, copleșite de medii. Medii care au devenit sofisticate, pline de efecte speciale, de imagini formidabile și în medie este o creativitate extraordinară în ultima vreme. Dacă ați ajuns la ultimele jocuri video, BioShock Infinite, acolo creativitatea este colosală. Este de neimaginat. Toate aceste tipuri de experiență vizuale erodează lumea cărții. Copiii de acum, adolescenții, nu mai au răbdare să citească încet, rând cu rând, dialog cu dialog, pagină cu pagină și să-și imagineze. Este un efort să-ți imaginezi tu însuți întâmplările care se descriu în cărți. Un cititor este un om care muncește foarte tare cum nu muncesc cei care privesc niște spectacole media în general. Desigur, și acelea pot fi complexe. O carte este mai complexă decât orice altceva. Cititorii profesionali, cititorii specializați care citesc literatură înaltă, care au idee despre Joyce, despre Kafka, Tolstoi, Dostoievski sunt mai puțini în zilele noastre și și mai puțini citesc literatură contemporană. Totuși, eu sunt optimist, rămâne un nucleu dur de cititori, de oameni foarte cultivați, foarte inteligenți, care pot avea diverse meserii, medici, juriști, jurnaliști, de toate felurile, oameni oarecum cultivați, care continuă să citească. Continuă să se bucure de poezie. Continuă să se bucure de un roman bun, de povestiri. Deci, este o elită, între ghilimele, care continuă să citească. Eu aș estima că în România sunt aproximativ 50 de mii de persoane care citesc serios literatură, care citesc literatură serioasă. Și oameni mai în vârstă, și oameni mai tineri. Nu văd viitorul literaturii ca fiind ca un fel de specie pe cale de dispariție, literatura va rămâne întotdeauna, este o necesitate a fiecărui om, într-un fel te înalță, te scoate din condiția ta de om de pe stradă. Te înalță către altceva, eu cred în acest altceva. Cred că deasupra noastră este o lume intelectuală, o lume artistică, o lume morală, de toate felurile către care noi tindem și literatura este o cale către ea. Mircea Cărtărescu este și profesor la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde îi învață pe studenți ce este poezia. După 30 de ani de predat la Catedră, scriitorul vine cu un verdict amar: studenții de acum 30 de ani erau mai erudiți, citeau mai mult.”Vitalie Cojocari: Spuneți-mi un lucru, sunteți profesor la facultate de 30 de ani. Cum era generația de acum 30 de ani și cum este generația de astăzi pe care o păstoriți? Generația de, să zicem, viitori scriitori.Mircea Cărtărescu: „Eu iubesc mult oamenii tineri. De asta pentru mine a fost întotdeauna o bucurie să predau la facultate pentru că este un mediu care favorizează comunicarea din ambele părți. Nu profesorul îi învață pe studenți, în primul rând, studenții îl învață pe profesor. Fiecare generație are altceva de spus. Are altă mentalitate, are alt fel de a procesa lucrurile și profesorul trebuie să rămână într-un fel conectat cu studenții săi. Un profesor este ca un actor în fața unui public. Toți actorii știu că publicul evoluează. Că publicul de acum zece ani nu mai este publicul de astăzi. Este exact la fel și experiența de profesor la facultate. Din punctul acesta de vedere pot să vă spun că nu am constatat o evoluție sau o involuție în privința inteligenței bazale a studenților mei. Studenții mei, și acum 30 de ani, și astăzi, au fost oameni inteligenți, oameni care vor să învețe. Există o diferență. Oamenii de acum 30 de ani erau mai citiți, știau mai multe lucruri. Nu porneam de la nivelul de la care trebuie să pornesc astăzi. Astăzi fac lucrurile mai bazal.”Vitalie Cojocari: Dați-ne un exemplu concret ca să înțelegem. Înțelegem că erau mai erudiți studenții de acum 30 de ani față de studenții de acum. Ce trebuie să facă profesorul Mircea Cărtărescu pentru studenții din ziua de astăzi?Mircea Cărtărescu: „Faptul că erau mai cultivați, veneau din învățământul liceal cu mai multe cunoștințe, dar și citeau mai mult personal, pentru că se citea mai mult acum 30 de ani, nu este neapărat un avantaj. Un avantaj foarte mare este și să iei niște studenți care sunt tabula rasa. Cel puțin nu au prostii vârâte în cap. Nu trebuie să le scoți cu un efort uriaș neghina și pălămida din minte și să o înlocuiești cu lucruri pozitive.”Vitalie Cojocari: Pălămida pusă de sistemul de învățământ din România?Mircea Cărtărescu: „De sistemul de învățământ din România. Dacă ai niște studenți mai puțin cultivați, dar entuziaști care vor să facă niște lucruri este și acesta un avantaj. Nu aș vrea să vorbesc împotriva studenților de azi, care firește sunt din altă lume, au altă mentalitate, au alte conexiuni în creier. Toate mediile despre care am vorbit au schimbat felul în care noi gândim, vedem lucrurile. Ei aparțin altei lumi și gândesc altfel. Totul este să găsești o cale de a continua să vorbești cu ei despre poezie. Despre asta este vorba. Eu fac cursuri de poezie în primul rând. De a continua să încerci împreună cu ei să înțelegi minunile pe care de-a lungul timpului câțiva oameni le-au produs. Este o minune să discut cu ei chiar în cursurile de acum, din acest semestru, un poem de Ion Barbu, un poem de Blaga, de Arghezi. Și să-l desfacem în toate componentele, ca și cum am desface un computer și am vedea cum este alcătuit el, care este arhitectura lui interioară. Le place foarte tare și mie îmi place foarte tare să facem lucrul acesta. Am mult respect pentru studenți, oricare ar fi ei și cei mai vechi și cei mai noi. Vitalie Cojocari: Dar spuneați că este o problemă școala asta online, dar și întâlnirile cu cititorii pe care îi aveți, întâlnirile pe care le aveți online. Cum vă descurcați?”Mircea Cărtărescu: „Da, asta este una din cele mai mari frustrări ale mele din perioada Pandemiei. Mi-e foarte greu să-mi trăiesc viața de acum pentru că ea nu mai seamănă cu cea dinainte pe care o aveam, cu cea de un an și jumătate. Eu călătoream foarte mult. Mergeam la festivaluri de literatură de 10-15 ori pe an. Mergeam în toată lumea, eram prezent, eram înconjurat de oamenii care veneau să mă vadă. Făceam lecturi de poezie peste tot în lume. Totul s-a terminat, s-a tăiat brusc lăsându-mă uimit de această situație. Este același lucruri cu aceste cursuri și întâlniri online pe zoom și alte mijloace. Nu-mi plac, vă spun sincer, nu mă pot adapta la ele. Nu sunt eu însumi. Am o senzație de stânjeneală pentru că între mine și cel care beneficiază de cuvintele mele, cel de care beneficiez și eu la rândul meu, între noi se află două ecrane, computerul meu și computerul lui. Totul devine stângaci, devine neplăcut într-un fel. Oamenii sunt foarte tactili, senzoriali. Ei vor să-l vadă, să-l simtă pe cel cu care vorbesc. Contează foarte mult gestualitatea. Contează toate aceste parafernalii ale comunicării interpersonale. Dacă noi când ne întâlnim nu ne mai îmbățișăm prietenii, nu mai dăm mâna, nu ne mai privim ochi în ochi, nu ne mai simțim textura celuilalt nu mai este același lucru. Așa ai impresia că transmiți numai cunoștințe. Nimic altceva. Nu transmiți propria ta ființă, întreaga ta ființă. Așa cum faci când vorbești față în față și asta mă frustrează foarte tare. Dar zic, Slavă Domnului că se poate și așa! Ce ne făceam dacă nu aveam această tehnologie și trebuia să întrerupem întâlnirile noastre față în față cu studenții, cu oamenii care ne citesc cărțile? Până la urmă este un erzaț, un paleativ necesar.”Înainte de pandemie, Mircea Cărtărescu a călătorit foarte mult. În Mexic, unde i-au fost publicate cărțile sale, crede că a fost martor la un episod ciudat. O emigrare în masă a interlopilor români în această țară. Scriitorul mai crede că în lumea de astăzi, inclusiv din cauza rețelelor de socializare, bizarii și interlopii au devenit vedetele societății. Ce spune în aceste condiții despre Nichita Stănescu și despre rolul scriitorului în societatea românească de azi?Vitalie Cojocari: Ați fost în Mexic și v-ați trezit brusc înconjurați de niște interlopi care păreau să fie interlopi români. Cum a fost, ne puteți spune?Mircea Cărtărescu: „Eram pe aeroport. Nu am avut nicio intuiție a situației bizare în care mă aflam. Mai târziu, când am aflat că un grup de români face ravagii prin Mexic și unul dintre ei…”Vitalie Cojocari: În ce an era?Mircea Cărtărescu: „Acum 2 ani. Unul dintre ei făcea trafic de persoane peste zidul acela a lui Trump care desparte Statele Unite de Mexic și făceau miliarde de dolari din afacerile lor interlope, mi-am readus aminte toată acea scenă în care eu și soția mea ne aflam pe aeroportul, parca Guadalajara sau Ciudad de Mexico și era un grup mare de români care vorbeau ca galeriile de fotbal sau ca la crâșmă sau mai știu eu… În felul acesta extraordinar de neplăcut în care vorbesc oamenii care, cum se zice, se dau șmecheri, care sunt plini de sine și nepăsători față de ce este în jurul lor. Vorbeau tare, se strigau peste rânduri, se înjurau. Și atunci m-am gândit eu, ăștia or fi fost cei pe care îi căuta poliția mexicană. Nu am niciun fel de desconsiderare față de nația din care provin, dimpotrivă. Mi se pare un lucru normal și plăcut să te naști în orice națiune. Nu aș fi dezamăgit de niciuna în care m-aș fi născut din întâmplare. Românii sunt un popor mediu aș spune, între bine și rău. Au și părțile lor minunate, au și părțile lor neplăcute, ca toate popoarele. Tendința din ultima vreme, sentimentul din ultima vreme că lumea mai joasă, între ghilimele, nu am niciun dispreț pentru nimeni, lumea mai puțin educată, mai puțin cultivată iese la suprafață în ultimul timp, cred că este dată de medii foarte tare. Eu cred că această lumea a existat întotdeauna, dar ea nu a avut posibilitatea să se exprime, acum toată lumea poate să fie vedetă pe Facebook măcar în familia lui, în grupul lui de prieteni, își poate spune orice fel de părere. Poate apărea la televiziune. Cei mai nocivi sunt vedetele cele mai mari, bineînțeles. Ele fac audiență. Fenomenul este produs de medii, de toate mediile, care scot în față răul. Despre bine nu se vorbește, binele este considerat normal, dar răul iese în față. Vedetele de astăzi, cele mai multe, oameni cunoscuți de toată lumea sunt bizarii, sunt ciudații, sunt agresivii, sunt clovnii.”Vitalie Cojocari: Care este în această societate pe care ați caracterizat-o acum rolul scriitorului? Povesteam înainte de interviu de Nichita Stănescu și spuneați că despre Nichita Stănescu știa și un cioban în vârf de munte. Putea să-ți și spună un vers de Nichita Stănescu.Mircea Cărtărescu: „Eu nu cred foarte tare în rolul scriitorului într-o națiune, rolul scriitorului este să scrie bine după părerea mea. Totul decurge de aici. Scriitorul este un om de vocație. Nu este un profesionist. Este un artist care își face treaba pentru care s-a născut, pentru care există pe lume. Un scriitor există pe lume ca să producă frumusețe. Să producă niște cărți frumoase, să producă în lumea această atât de urâtă, de mizerabilă, care de multe ori li se pare că este o mlaștină, să producă și niște lucruri frumoase. Cum spunea Blaga, nu știi că doar în lacurile cu noroi pe fund cresc nuferi. Nuferii aceștia sunt produsul noroiului lumii în care trăim. Produsele minunate, fără de care lumea nu ar avea aproape niciun sens. Prin asta scriitorul este important. Prin asta artiștii sunt importanți. Sunt oameni care aduc și puțin frumos în lumea asta urâtă, ca să o spunem direct și pe șleau. Dacă ei devin îndrumători naționali, guru naționali, lideri de opinie, este altceva. Este ceva accidental. Îl luăm pe Nichita Stănescu. Nichita Stănescu avea o harizmă uriașă. Oriunde ar fi fost, dacă nu ar fi fost poet, dacă ar fi fost un strungar sau un sudor, toți ceilalți s-ar fi adunat în jurul lui. Oricum s-ar fi adunat. Nu contează ce ar fi făcut. Nu contează că îl admirăm pentru ceva anume. El era admirabil. Era admirabil din toate punctele de vedere ca om în primul rând. Eu l-am cunoscut bine și am stat de vorbă cu el. El vorbea exact cum scria. În primul rând avea ochii aceea depărtați, aduși către trâmple într-un fel și absolut fascinanți. Era foarte greu să te aduni pe tine în fața unei personalități atât de puternice. Așa cred că au fost mulți dintre cei pe care îi considerăm foarte mari și foarte importanți. Atunci le-a fost ușor să fie spirite naționale, vedete naționale. Dar nu toți scriitorii sunt așa. Unii dintre ei au fost total retrași. Total nesemnificativi ca oameni. Dar au dat totuși niște scrieri extraordinare.”Critica dură adusă școlii românești, care a exclus scriitorii moderni, dar mai ales scriitoarele din programul școlar. Cum a dat Mircea Cărtărescu cu banul ca să se hotărască dacă mai rămâne în România sau pleacă definitiv!Vitalie Cojocari: La un moment dat spuneați, criticați școala românească și ceea ce produce și literatura pe care o regăsim acolo, dar, totuși, ați auzit de faptul că o bucată din Solenoid a fost acum la evaluarea națională pentru elevi, iar profesorii care au comentat ce li s-a dat copiilor ziceau că este foarte complicat. Nu s-au regăsit, era destul de greu. Cum credeți, este greu pentru un copil de clasa a șaptea să înțeleagă un text de Mircea Cărtărescu?Mircea Cărtărescu: „Vedeți este o mare problemă dincolo de faptul că un text de-al meu întâmplător a fost la o astfel de evaluare. Este o mare problemă poate și la alte discipline. Însă la disciplina la care ne referim, la literatură, este o uriașă problemă în privința programelor de învățământ. Ultimii scriitori care se studiază cu adevărat în școala românească sunt de acum 60-70 de ani. Deci, după mințile celor care alcătuiesc aceste programe nu s-a mai scris literatură bună în ultima viață de om, de 70 de ani încoace. Ultimii care se menționează, nu sunt cei studiați cu adevărat, sunt la sfârșitul manualului, sunt cei din generația ‘60. Firește, ei merită să fie în manuale, dar și după ei s-a scris literatură. Acest vid de literatură română timp de 60-70 de ani este absolut inacceptabil. Sunt și alte lucruri inacceptabile. Absența aproape totală a femeilor, de pildă, din programele de literatură. Am avut scriitoare, am avut scriitoare importante. Nu se regăsesc. Este ca și cum toată literatura română ar fi fost scrisă doar de bărbați. Ceea ce în contextul lumii de azi, care este atât de sensibilă la aceste probleme, probleme ideologice reale, nu inventate, este un lucru care ține de lipsă de civilizație, de sexism, de desconsiderare inconștientă a celei mai bune jumătați a populației noastre.”Vitalie Cojocari: Domnule Cărtărescu, ultima întrebare. Știu că ați declarat în repetate rânduri că nu ați pleca din România și de fiecare dată când ați călători v-ați întors în țară. De ce nu ați plecat din România, de ce v-ați întors în țară?Mircea Cărtărescu: „Răspunsul meu variază după epocile prin care am trecut. Inițial, firește, nu am putut pleca din țară. Eu mi-am trăit jumătate din viață în comunism. Mai mult de jumătate din viață. Atunci nu se punea problema să ieși din țară. Iar apoi am început să călătoresc foarte tare și prima mea călătorie – în Statele Unite. Am stat 3 luni în Statele Unite în 1990, am fost atât de copleșit de tot ce am văzut… Veneam dintr-o văgăună din pământ, din România, care era total distrusă, totul era ruginit. Nu mai vorbesc de dictatură, de toate lucrurile astea. Am ajuns în centrul New Yorkului. Vă dați seama ce conflict din acesta extraordinar în interiorul meu s-a produs. Când a fost să plec, atunci am dat cu banul. Am dat cu banul și banul a căzut pe partea românească, să spunem așa.”Vitalie Cojocari: Ați dat cu banul la modul concret.Mircea Cărtărescu: Pe aeroport, pe JFK.Vitale Cojocari: Și soarta, norocul, Dumnezeu, oricine a decis să rămâneți în România.Mircea Cărtărescu: „Banul s-a învârtit în aer și a căzut pe partea pe care și-a dorit-o el, nu pe partea pe care am dorit-o eu. Dar eu îmi spusesem înainte, orice s-ar întâmpla, urmez acest destin. Banul a căzut pe partea cu România și m-am întors în România. Ce să spun? Cine aș fi fost dacă aș fi rămas atunci, acum 30 de ani în Statele Unite? Nu știu. Nu știu dacă ar fi fost mai bine sau mai rău. Aș fi avut cu totul și cu totul altă viață. Ca toți oamenii întregi la minte nu-mi regret trecutul. Cred că s-a întâmplat așa cum trebuia să se întâmple și nu am motive să mă plâng de faptul că am rămas în România. Eu mă simt bine între concetățenii mei. Simt că am o legitimitate care în altă parte poate că nu aș fi avut-o. Poate că aș fi trăit mai bine, dar nu este cel mai important lucru, să trăiești mai bine. Cel mai important lucru este să te împlinești pe tine însuți. Să simți că nu ți-ai bătut joc de puținul talent pe care ți l-a dat Dumnezeu, că ai făcut tot ce puteai face prin felul în care tu ai fost construit.”



Citește mai departe

Leave a Reply

Copyright © All rights reserved. | by AF themes.